image

Apariție editorială - Corespondența lui Dinu Lipatti, vol. 1 și 2

Volumele au apărut la Editura Grafoart și cuprind scrisorile lui Lipatti către profesorii săi (vol. 1), respectiv corespondența dintre pianist și Clara Haskil, George Georgescu, Paul Sacher, Henri Gagnebin și Nikita Magaloff

Noutăți




pic

Dinu Lipatti – Scrisori, vol.1 și 2

Este știut faptul că Dinu Lipatti avea un adevărat cult pentru corespondență și că petrecea câteva ore zilnic în fața mașinii de scris sau cu stiloul în mână scriind și răspunzând la scrisori. Personalități ale muzicii românești și internaționale se aflau într-un dialog epistolar permanent cu Lipatti, iar pentru cei interesați să afle detalii ale vieții și activității sale, găsesc în scrisori un adevărat jurnal al muzicianului. În anul 2017, la Editura Grafoart, au apărut pe piața de carte din România cele două volume de scrisori ale lui Dinu Lipatti, sub îngrijirea Monicăi Isăcescu și a lui Ștefan Costache, iar prefața este semnată de muzicologul Grigore Bărgăuanu, biograful lui Lipatti.

Primul volum cuprinde corespondența cu profesorii săi Mihail Jora, Florica Musicescu și Nadia Boulanger.

„Publicarea acestor scrisori, în mare parte inedite, pune la dispoziție iubitorilor distinsului artist și a publicului larg posibilitatea cunoașterii vieții, activității și aspirațiilor unuia dintre cei mai importanți reprezentanți ai muzicii românești și universale.”

„Corespondența cu primul său profesor, Mihail Jora (1891 – 1971), începe în 1934, când Lipatti avea 17 ani și se afla la studii în Franța. Inevitabil prioritatea o au considerațiile legate de compoziție. Fostul elev comunică profesorului său toate încercările, realizările și chiar unele eșecuri, desfășurarea cursurilor, observațiile lui Paul Dukas la clasa de compoziție de la Școala Normală de Muzică din Paris. Mihail Jora îi răspunde, îl felicită pentru succesele sale și se interesează de activitatea componistică, adăugând adesea salutări familiei. Preocuparea lui Lipatti pentru creația muzicală este mereu prezentă, ca și regretul că nu are timpul necesar pentru acest domeniu. Uneori dă vina pe studiul pianului, alteori își exprimă cu o surprinzătoare sinceritate disperarea în fața neputinței de a compune.”

„În toată corespondența cu Florica Musicescu (1887 – 1969), Lipatti se exprimă la fel de călduros, cere sfaturi muzicale și îi mulțumește cu sinceră recunoștință, ceea ce nu l-a împiedicat, mai târziu, să reflecteze și critic asupra preceptelor profesoarei. Scrisorile sunt foarte lungi și cuprinzătoare. În ultimii ani Lipatti îi scrie mai des «dragei lui Dona Flora»  și se exprimă în limba franceză. Mai mult, în 1946 îi propune să vină în Elveția pentru a preda într-un conservator, socotind că ar fi păcat ca «marele talent și marea pregătire» pe care le are să rămână închise, fără contact liber cu alte țări. În scurt timp el obține un contract ferm pentru Florica Musicescu la Conservatorul din Lausanne, dar proiectul nu a putut să fie finalizat. Acest gest are o valoare simbolică, dacă ne dăm seama de marea prețuire și încredere de care se bucura Lipatti în Elveția, unde s-a acceptat oferirea unui post profesoarei sale, necunoscute în Europa. Așa cum remarca Nikita Magaloff, unul din marile merite ale lui Lipatti a fost acela de a fi «importat în Occident pedagogia Musicescu»!”

„Niciunul dintre profesorii francezi nu a exercitat o influență atât de puternică și benefică asupra lui Dinu Lipatti ca Nadia Boulanger (1887 – 1979); poate nici unul nu a reușit să declanșeze tot potențialul său afectiv și artistic. În compania celei pe care o numea profesoara sa de «Muzică» sau «mama sa spirituală», Lipatti a realizat primele sale înregistrări la casa His Master’s Voice (Valsurile op. 39 și op. 52 de Brahms) și câteva compoziții importante: Concertino în stil clasic, Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde sau Concertul pentru orgă și pian (dedicat Nadiei Boulanger). Colaborarea lor a continuat și după întoarcerea lui Lipatti în țară, apoi după plecarea sa definitivă în străinătate, transformându-se treptat într-o adevărată comuniune sufletească de mare profunzime, care s-a menținut până în ultimele momente ale existenței marelui nostru compatriot.”

(Extrase din Prefața volumului Dinu Lipatti. Scrisori. Vol 1, semnată de Grigore Bărgăuanu)

Volumul al doilea reunește corespondența cu pianista Clara Haskil, marea sa prietenă, George Georgescu, dirijorul lui preferat, cu dirijorul elvețian Paul Sacher, un constant și entuziast susținător al lui Lipatti, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului din Geneva unde Lipatti a fost profesor, un alt mare protector al său și cu pianistul Nikita Magaloff, de asemenea bun prieten cu muzicianul român.  Scrisorile apar, cele mai multe dintre ele, în premieră: chiar și cele ce țin de corespondența Lipatti-Haskilși Lipatti-Georgescu, deși au mai văzut, unele dintre ele, lumina tiparului, beneficiază, acum, de cel mai amplu și complet context, conform disponibile în acest moment.

            Prin prisma scrisorilor dintre Clara Haskil (1895-1960) și Dinu Lipatti, aceștia au fost legați de o prietenie cu un fond afectiv profund și foarte nuanțat. În fapt, prin această prismă, Haskil este personalitatea față de care Lipatti se exprimă cel mai liber și mai lipsit de conveniențe. George Georgescu (1887-1964), director al Filarmonicii bucureștene, este dirijorul favorit al lui Dinu Lipatti, care i-a urmărit evoluția de la primul recital, la 5 ani, la Ateneu, cu compoziții proprii și pe care l-a sprijinit, alegându-l adesea ca solist în concertele Filarmonicii – inclusiv în turneele internaționale. George Georgescu îi acorda lui Lipatti libertatea de a-și alege singur lucrările pe care urmau să le prezinte. Fiecare scrisoare dintre cei doi este o dovadă de statornică înțelegere și profundă afinitate între dirijor și compozitor sau solist.

Corespondența cu dirijorul elvețian Paul Sacher (1906-1999) nu este numai printre cele mai consistente dintre capitolele epistolare ale lui Lipatti, dar este și cea mai completă dintre toate. Pentru că, în privința scrisorilor Lipatti, există acest paradox: sunt relativ accesibile cele expediat de pianist, însă nu și cele primite de Lipatti, din motive destul de neclare. Paul Sacher, însă, a avut inspirația de a face copii tuturor epistolelor sale – așa că ne bucurăm, astfel, de o corespondență în oglindă, ce oferă imaginea corectă a ceea ce înseamnă, între altele, logistica unei vieți de muzician-solist, cu toate detaliiele ei.

Pentru Henri Gagnebin (1886-1977), compozitor elvețian de origine belgiană, Lipatti era „marele pianist român, idol al publicului”. Lui i se datorează numirea lui artistului român ca profesor la cursul superior de virtuozitate al Conservatorului din Geneva (pe care Gagnebn îl conducea, ca director), dar și o subvenție publică în urma căreia s-au adunat 28.000 de franci. Evident, cele 500 de pagini recente de Scrisori, volumul al doilea, aduc în atenție date, fapte și interpretări aparținându-i chiar de Dinu Lipatti. Dar oferă, pe de altă parte, și câteva mari chei pentru a ști cine a fost Lipatti, în nuanțele nu foarte evidente ale personalității sale. Iar una dintre chei este calitatea sa umană excepțională, verificabilă în faptul că, invariabil, cursul scrisorilor dovedește accentuarea și aprofundarea în timp a relaților de prietenie sau de colaborare cu toți cei 8 mari muzicieni pe cele două volume îi aduc în atenție. Nu face excepție nici pianistul Nikita Magaloff, care a preluat, de la Dinu Lipatti, catedra acestuia la Conservatorul din Geneva, la recomandarea lui Lipatti.

Scrisorile căte Magaloff constituie o probă a poftei de viață și de muzică de care a dat dovadă Dinu Lipatti – și o ocazie de a-i cunoște reflecțiile critice asupra unor faimoși muzicieni din anii 40-50. Nu în ultimul rând, reprezintă și o radiografie a luptei cu boala de care se suferea -  Limfomul Hodgkin, și care ni l-a răpit, la 33 de ani în 2 decembrie, acum 67 de ani.

(Extrase din Conferința Corespondența lui Dinu Lipatti susținută pe 4 decembrie 2017 la Muzeul Național "George Enescu” din București – autor Ștefan Costache)

Apariția acestor volume a fost posibilă datorită Centrului de Cultură Casa Artelor sector 3 și a Administrației Fondului Cultural Național