image

Concert „Triton" – Festival Brahms

În Libertatea, București, nr. 9, 5 mai 1938

Lipatti, altfel / Criticul muzical / Cronici de Lipatti




Asociațiunea „Triton”, înființată și condusă cu multă însuflețire de regretatul P. D. Ferroud, și-a luat greaua răspundere de-a prezenta numai lucruri moderne, în mare parte numai „prime audiții”. Astfel, aproape toate operele de muzică de cameră ale compozitorilor actuali din Franța au fost executate grație asociațiunii „Triton", ce continuă fără șovăială lupta aceasta atât de frumoasă, dar și foarte ingrată.

Dacă mi-ar permis să aduc, totuși, un mic reproș, ar fi pentru felul cum sunt alcătuite unele programe. Într-adevăr, alături de lucrări remarcabile, am auzit uneori în concertele „Triton” piese lipsite cu desăvârșire de interes artistic.

Un cvartet de Jean Cartan, efectuat în condiții excelente de formația "Pro Arte", mi-a lăsat o impresie destul de bună, deși meșteșugul autorului nu mi s-a părut destul de sigur.

Despre Sonatina lui Georges Dandelot, executată de flautistul Le Roy și de pianistul Perlemutter, nu pot spune decât că a fost redată cu mult brio. Din păcate lucrarea în sine nu e demnă de autorul oratoriului „Pax”. Constituită pe teme foarte banale, ce se repetă mult prea mult, toată partea melodică este dinadins scrisă cu un semiton mai sus decât armonia ei proprie. Pornit în această lucrare cu un asemenea „parti-pris”, autorul nu și-a atins decât un singur scop: acela de a fi scris ceva original! Din moment ce nu țintește mai sus, toate argumentele ce-aș putea invoca sunt inutile.

O sonată pentru vioară și piano de Neugeboren, executată de asemeni extrem de frumos de Charmi și Perlemutter, ne-a dezvăluit frumoase calități componistice, înăbușite însă de numeroase influențe.

Nu bănuiam să fiu atât de plăcut impresionat, în a doua parte a programului, la audiția unei suite pentru flaut și piano de Marcelle de Manziarly. Autoarea este una din talentatele discipole a celei mai uriașe figuri din pedagogia muzicală actuală, a Nadiei Boulanger. Nu mă miră deci de unde a putut căpăta o tehnică componistică atât de sănătoasă și totuși atât de subtilă. Lucrare specific franceză, fără a fi însă lipsită de profunzime, suita Marcellei de Manziarly este o reușită deplină și confirmă din nou calitățile deosebite ale tinerei compozitoare.

Ca încheiere, un cvartet de Honegger, executat remarcabil și care a avut darul să ne redea optimismul oarecum sdruncinat în partea întâia a programului.

*
* *

Mărturisesc că de câte ori se execută Simfonia în mi minor de Brahms evit s-o ascult, pentru a păstra cu sfințenie amintirea extraordinarei interpretări a maestrului Enescu. De astă dată, dintr-un sentiment de simplă curiozitate, am făcut greșeala s-o reaud. Și acum regret!

Sidney Beer este un dirijor foarte muzical, dar îi lipsește acea hotărâre a „gestului staccato” ceea ce fatal implică o nepreciziune de atac în orchestră. Am avut tot timpul ciudata impresie că Filarmonica din Paris, (remarcabilă formație simfonică, poate cea mai bună de aici) realiza efecte pe care dirijorul nici nu le simțea măcar. Așa pot să-mi explic atmosfera visătoare din Andantele Simfoniei, precum și coloritul unora din Variațiunile pe o temă de Haydn.

Dar să revenim la Simfonie. Scrisă în ultima parte a vieții marelui compozitor, a fost executată pentru prima dată la Meiningen în 1885. Câtă pasiune, câtă impetuozitate și mareție conțin aceste admirabile pagini! Singur andantele contrastează cu restul Simfoniei, prin caracterul lui de profundă expresie și contemplare.

Variațiunile pe o temă de Haydn au fost compuse în 1873. Tema, extrasă dintr-un Divertisment pentru suflători de Haydn, constă într-o frază plină de grație pe care Brahms reușește s-o transforme ca să-i dea o viață de sine stătătoare în fiecare variațiune. Modul minor este aproape tot timpul orchestrat cu un colorit foarte bogat. Sidney Beer mi s-a părut mai stăpân în aceste adorabile tablouri simfonice, poate datorită faptului că aici nu avea de luptat cu fraze prea lungi.

Concertul în si bemol este, cred, cel mai greu din toate concertele clasice ale literaturii pianului, opunând executantului probleme tehnice aproape de neînvins, atât prin durata sa excepțional de mare și prin numeroasele pasagii în care dinamismul solistului este pus în grea încercare.

Un asemenea monument instrumental, numai Backhaus îl poate domina în zilele noastre și, uneori, Kempff.

Jan Smeterlin, foarte apreciat pianist peste ocean, este dotat cu evidente calități planistice, dar este departe de a le avea în măsura impusă de Brahms în acest Concert. Ceeace, l-a determinat pe Smeterlin să renunțe la oarecari pasagii de bravură, modificându-le în aranjamentul său... dar nu și în acel al compozitorului. Atât timp cât modificările de ordin pur instrumental nu știrbesc cu nimic gândirea muzicală a operei executate, toate aranjamentele sunt permise.