image

Dinu Lipatti și Clara Haskil – o prietenie legendară

Despre prietenia de o factură cu totul specială dintre cei doi artiști, clădită pe o admirație reciprocă fără limite sau rezerve, s-a vorbit mai puțin. Cercetând documentele existente – scrisori publicate, biografii, înregistrări – se poate ajunge la concluzia că această relație de prietenie pune în lumină o multitudine de trăsături de caracter și sufletești ale celor doi mari muzicieni, foarte relevante pentru înțelegerea personalității lor artistice. Iar faptul că au colaborat – cântând împreună – și că și-au cunoscut, reciproc, concepțiile muzicale și realizările artistice, este de cel mai viu interes pentru cei care studiază evoluția artei interpretative muzicale – în general – și pe cea a pianisticii – în special.

Biografia / Scrieri / Studii




La 2 decembrie 2010 s-au împlinit 60 de ani de la moartea lui Dinu Lipatti. Tot în decembrie 2010, dar pe data de 7, lumea muzicală a comemorat 50 de ani de la dispariția Clarei Haskil, pianista de geniu al cărei destin s-a intersectat, în multiple sensuri, cu cel al lui Dinu Lipatti. Dar nu doar momentele tragice, în care aceste două mari spirite ale muzicii au părăsit lumea pământeană, ar trebui să-i apropie în conștiința marelui public meloman, ci și locul în care au văzut lumina zilei, Bucureștiul, căci aici, pe meleaguri dâmbovițene, s-au născut amândoi: Clara Haskil, la 7 ianuarie 1895, iar Dinu Lipatti,  la 19 martie 1917.

Despre prietenia de o factură cu totul specială dintre cei doi artiști, clădită pe o admirație reciprocă fără limite sau rezerve, s-a vorbit mai puțin. Cercetând documentele existente – scrisori publicate, biografii, înregistrări – se poate ajunge la concluzia că această relație de prietenie pune în lumină o multitudine de trăsături de caracter și sufletești ale celor doi mari muzicieni, foarte relevante pentru înțelegerea personalității lor artistice. Iar faptul că au colaborat – cântând împreună – și că și-au cunoscut, reciproc, concepțiile muzicale și realizările artistice, este de cel mai viu interes pentru cei care studiază evoluția artei interpretative muzicale – în general – și pe cea a pianisticii – în special.

Dinu Lipatti și Clara Haskil s-au întâlnit, pentru prima oară, la Paris, în salonul prințesei Edmond de Polignac. 

Născută Winaretta Singer, prințesa era una dintre fiicele inventatorului mașinii de cusut, americanul Isaac Merrit Singer. Printre saloanele artistice, la modă, ale Parisului, cel al prințesei de Polignac era celebru,  fiind frecventat de foarte multe personalități din variate domenii ale culturii și artei, și, în special, de muzicieni. Gabriel Fauré, Vincent d’Indy, Eric Satie, Maurice Ravel, Manuel de Falla, Igor Stravinski, Francis Poulenc, Arthur Rubinstein, Vladimir Horowitz  erau printre obișnuiții salonului, iar prințesa – ea însăși rafinată cunoscătoare într-ale muzicii – prezenta invitaților tinere talente muzicale, pe care le sprijinea cu generozitate.

Printre protejații prințesei de Polignac, Clara Haskil era un personaj cu totul aparte. Înzestrată cu un talent muzical uriaș, dar și cu o fire închisă, necomunicativă, de o mare timiditate, Clara părea că respinge, din start, orice tentativă a cuiva de a se apropia de ea. Adevărata ei personalitate strălucea, însă, de cum începea să cânte la pian, uimind asistența cu sonoritatea de o nobilă calitate a tușeului ei și cu interpretările ei de o mare sensibilitate. În restul timpului, ședea retrasă, fără să scoată un cuvânt, aproape strecurându-se pe lângă pereți, ca o umbră… Cu toate acestea, în ciuda unei modestii exagerate, ea era perfect conștientă de valoarea propriului ei talent. Dar lansarea în marea carieră concertistică, prezisă încă de pe când era un copil minune, de către toți cei care știau să-i aprecieze talentul, se lăsa prea îndelung așteptată, iar Clara, care ajunsese, între timp, la vârsta de 40 de ani, își vedea șansele din ce în ce mai reduse.

Întâlnirea Clarei Haskil cu Dinu Lipatti, în salonul prințesei de Polignac, la o serată muzicală, spre sfârșitul anului 1935, a avut loc într-o perioadă dintre cele mai negre din viața pianistei. Cu aproape doi ani înainte, în februarie 1934, murise unchiul ei, Avram Moscuna, cel care îi însoțise pașii din fragedă copilărie, în perioada studiilor la Viena, apoi la Paris, înlocuind atât prezența tatălui, dispărut prematur (decedat când Clara avea cinci ani), cât și pe cea a mamei, care se afla departe, la București. Autoritatea tiranică a unchiului – pe care ea îl adora și căruia îi era profund recunoscătoare pentru tot ceea ce făcuse pentru ea  –  reprezentase, în afară de muzică, întreg universul existenței Clarei. Dispariția lui lăsase un gol imens în sufletul ei, iar tristețea acestei pierderi se adăuga depresiei provocate de lipsa perspectivelor în carieră.

Dinu Lipatti venise la Paris, împreună cu mama sa și cu fratele său,  în august 1934, dând curs invitației exprimate de către Alfred Cortot – în urma Concursului de la Viena, din 1933 – de a lucra sub îndrumarea sa la Ecole Normale de Musique. În afară de pian, tânărul Lipatti studiază compoziția cu  Paul Dukas și dirijatul de orchestră cu Charles Münch. Tânărul muzician român stârnește entuziasmul profesorilor săi și al tuturor celor din jurul său, prin manifestările sale ce dovedesc un imens talent muzical, o tehnică pianistică excepțională și cunoștințe muzicale teoretice solide, cu mult peste nivelul obișnuit pentru vârsta lui. La toate acestea se adaugă un caracter luminos și amabil, de o mare modestie și sensibilitate, aparent timid, dar, de fapt, extraordinar de puternic, așa după cum îl caracteriza marea profesoară Florica Musicescu, cea care îl formase, la București.

După dispariția bruscă a lui Paul Dukas, în mai 1935, Lipatti ajunge la clasa de compoziție a Nadiei Boulanger, care îi descoperă, la rândul său, calitățile, îl „adoptă” cu entuziasm și, în toamna anului 1935 îl prezintă prințesei de Polignac, de care o lega o veche prietenie. Prințesa îl apreciază pe Dinu Lipatti, bineînțeles, la justa lui valoare, aducându-l imediat printre obișnuiții salonului său muzical. [i]

Întâlnirea dintre cei doi muzicieni români era inevitabilă. Astfel, într-o după-amiază de vineri, în care, ca de obicei avea loc serata muzicală din salonul prințesei de Polignac, Clara Haskil a văzut îndreptându-se către ea un tânăr timid, care o fixa cu privirea pătrunzătoare, catifelată  și expresivă a ochilor săi negri și care i s-a adresat în românește, surprinzând-o și cucerind-o pe loc: „V-am auzit la București…”  Iată cum a relatat ea însăși, mai târziu, această întâlnire, lui Bernard Gavoty:

„C’était Dinu Lipatti… Quelle simplicité, quelle bonté et quelle générosité j’allais découvrir chez cet être supérieur ! De ce jour providentiel, nous nous sommes vus quotidiennement – et les coups de téléphone, échangés parfois jusqu’à minuit, était quotidiens.” [1]

(Era Dinu Lipatti… Ce naturalețe, câtă bunătate și generozitate urma să descopăr la această ființă superioară ! Din acea zi providențială, ne-am văzut în fiecare zi – și telefoanele pe care ni le dădeam unul altuia, uneori până la miezul nopții, erau, de asemenea, zilnice.)[ii]

Momentul întâlnirii dintre cei doi artiști este descris cu mare finețe psihologică de către Jérôme Spycket, biograful Clarei Haskil: „…c’est le coup de foudre de l’amitié entre ce tout jeune homme de 19 ans et cette femme de 41 ans, unis par les mêmes origines, la même langue, le même instinct du piano, le même amour de la musique, la même humilité à la servir, le même idéal de pureté – et une marque similaire du génie.” [iii]

(…e un coup de foudre  de prietenie între tânărul de 19 ani și această femeie de 41 de ani, uniți prin originile comune, aceeași limbă, același instinct al pianului, aceeași dragoste pentru muzică, aceeași smerenie în a o servi, același ideal de puritate – și o amprentă asemănătoare geniului.)[iv] 

Deși Clara era mai apropiată ca vârstă de mama lui Dinu, Ana Lipatti (1887-1973), înțelegerea și comunicarea dintre cei doi artiști a fost, imediat, directă și perfectă, fiecare dintre ei găsind în celălalt partenerul ideal pentru schimbul de idei și colaborarea în plan muzical.

Pentru Dinu Lipatti, Clara Haskil era o colegă mai vârstnică, pe care o admira pentru calitățile cu totul unice ale cântului ei pianistic și a cărei personalitate, atunci când se dezvăluia, în toată splendoarea bogăției sale sufletești, devenea fermecătoare și foarte atrăgătoare. Clara Haskil descoperise cu uimire, în tânărul Dinu Lipatti, un întreg univers în care candoarea sufletului de copil se împletea cu maturitatea și profunzimea spiritului unui artist iluminat de flacăra geniului. „ În ceea ce privește artistul – îi spunea Clara Haskil lui Bernard Gavoty - cuvintele nu pot traduce intensa emoție, respectul profund pe care-l încercai în fața acestui muzician. El îți dădea impresia că se simte vinovat de a avea geniu” [v].

Pentru fiecare dintre ei, prezența celuilalt devenise o sursă de energie benefică. Aprecierile entuziaste ale Clarei Haskil, artistă rafinată ajunsă în pragul maturității,  îi dau un plus de încredere tânărului artist aflat la începutul carierei. Pentru Clara Haskil, apariția lui Dinu Lipatti a înlocuit dintr-o dată golul dureros din sufletul ei, cu o vâltoare de sentimente în care se împleteau, deopotrivă, admirația pentru artist, prietenia sinceră, afecțiunea nemărginită pentru un frate mai mic sau pentru un fiu și, cine știe, poate, imaginea unei iubiri ideale dar imposibile… „…elle a soudain trouvé une raison de vivre !” [vi]  ( …ea a găsit dintr-o dată un motiv pentru a trăi , o rațiune de a exista, un rost în viață, un sens al existenței !).

Între 1936 și 1939, prezența fiecăruia dintre ei în viața celuilalt a adus roade pe plan artistic. Fie că făceau schimb de idei în lungi conversații telefonice, atunci când amândoi se aflau la Paris, fie prin scrisori, atunci când se aflau la distanțe mai mari. Între ei avea loc, întotdeauna, acea comunicare directă, sinceră, completă, care îi uimea pe cei din jur.

Iată ce scrie Ana Lipatti în cartea pe care a scris-o după tragica dispariție a fiului ei: Dinu „mergea adesea cu pianista româncă Clara Haskil, buna lui prietenă, la prințesa Edmond de Polignac, unde acești doi mari muzicieni fermecau auditoriul cântând la patru mâini.” [vii]

Dinu și Clara se întâlneau adesea în fața pianului, în perioadele în care se aflau amândoi la Paris, fie în salonul Prințesei, fie în apartamentul familiei Lipatti din strada Saint-Romain nr.9, sau acasă la Clara, în micul apartament din strada Saint-Didier nr.9 (simplă coincidență de numere !). Cântau, ascultându-se pe rând, unul pe altul, sau împreună la patru mâini, discutau despre muzică, se încurajau reciproc, arătându-și unul altuia, cu sinceritate și cu argumente, admirația.

Clara era mereu pesimistă și, cu toate că începuse să apară ceva mai des în concerte publice sau emisiuni de radio, nu mai credea că va putea face o carieră concertistică. Dinu o încuraja mereu, spunându-i că e sigur că în curând cariera ei va fi lansată. „Nimeni nu mă cheamă să cânt… Parisul nu mă iubește” [viii]- spunea Clara cu tristețe. Cu toate acestea, fiecare dintre rarele sale apariții în public erau tot atâtea triumfuri. Dinu Lipatti era martor la unele dintre ele, ca de pildă, la cel despre care a scris în ziarul Libertatea din București, în calitatea sa de corespondent al acestui ziar:

„Concertul în mi bemol pentru piano și orchestră de Mozart ce-am admirat de curând în interpretarea magistrală a cunoscutei pianiste Clara Haskil, m-a convins și mai mult, de măreția și viața extraordinară cuprinse în paginile acestei capodopere. Cât de minunat interpretat de Clara Haskil, ea se întrece pe sine în acest Concert.” [ix] 

Tot cu privire la interpretarea acestui Concertde Mozart – în Mi bemol major,nr.9,  K.V. 271, Jeunehomme – de către fiecare dintre cei doi mari muzicieni, există mărturia lui Arthur Honegger care relatează : „Aflând, cu prilejul unui concert în care trebuia să interpreteze Mi bemolul  de Mozart, că în sală se află Clara, Dinu a exclamat îngrijorat: Ea, care cântă acest concert ca nimeni altul! [x]

Admirația reciprocă fără limite se manifesta uneori ca o adevărată teamă a fiecăruia dintre ei de a nu fi, în ceea ce cântau, la înălțimea exigențelor celuilalt. Sunt semnificative, în acest sens, câteva fragmente desprinse din corespondența celor doi artiști:

-      Clara Haskil către Dinu Lipatti, 14 septembrie 1939:

„…De câte ori vreau să cânt câte ceva, mi-aduc aminte cum l’ai cântat sau l’ai cânta Dta și pierd pofta.”[xi]

-     Clara Haskil către Dinu Lipatti, 17 noiembrie 1939:

„…Vous n’avez pas besoin d’imiter mon jeu (non jeux) radiogénique, ce serait plutôt à moi d’imiter le votre, si je pouvais. Mais rien à faire malheureusement et j’ai souvent envie de fermer le piano  à clé.”[xii]( Nu ai nevoie să imiți interpretarea mea radiogenică (singura), mai curând ar trebui să o imit eu pe a dumitale, dacă aș putea. Dar nu e nimic de făcut, din păcate, și adesea am chef să închid pianul cu cheia.)

-     Dinu Lipatti  către Clara Haskil, 30 august 1947:

„…Dacă într’adevăr  n’ai putut asculta Mozart-ul meu de la Lucerna, te felicit și mai cu seamă mă felicit, căci a fost cel mai prost concert al meu din stagiune, nu credeam să bat asemenea <record>!”

În anul 1938, pe data de 19 octombrie, Prințesa de Polignac organizează un concert în care, pentru prima dată, Dinu Lipatti și Clara Haskil apar în public cântând împreună,  la două piane, Concertul în Mi bemol Major K.V.365 de Mozart. Cu această ocazie Dinu scrie cadențele concertului, pe care le dedică în chip solemn partenerei sale : „ A Mlle Clara Haskil, en souvenir de notre premier concert à deux pianos” [xiii]. (Domnișoarei Clara Haskil, în amintirea primului nostru concert la două piane). Succesul concertului este deplin iar Prințesa este foarte încântată de virtuțile ansamblului reprezentat de cei doi pianiști. Dacă pe Clara Haskil o cunoștea mai demult și calitatea interpretării ei nu a surprins-o, despre Dinu Lipatti ea îi scrie Nadiei Boulanger: „Tout ce que vous aviez prévu s’est accompli.”[xiv](Tot ceea ce prevăzuseși s-a împlinit.) Referitor la interpretarea aceluiași Concertde Mozart, Clara însăși, în scrisoarea pe care i-o trimite lui Dinu pe data de 3 august 1939, reproduce cuvintele pe care Tante Winnie (cum era numită Prințesa de Polignac de către cei apropiați) i le spusese cu puțin timp înainte:

„Am văzut însă pe <Mătușa> înainte să plece la Londra. Primele vorbe au fost <avez-vous des nouvelles de Monsieur Lipatti? Vous savez que tout le monde a dit qu’on n’avait jamais entendu le Mozart comme par vous deux, cela a été magnifique>”[xv]. (…ai vești de la Domnul Lipatti? Știi că toată lumea a spus că nu s-a mai auzit niciodată Mozart-ul ca atunci când l-ați cântat voi doi, a fost nemaipomenit (grozav, magnific).

Pe data de 12 ianuarie 1939, Clara Haskil a cântat, la Lucerna, sub bagheta dirijorului Walter Ducloux, Suita clasică pentru pian și orchestră  de Dinu Lipatti.[xvi]

Pe data de 6 martie 1939, Dinu Lipatti și Clara Haskil cântă din nou împreună, în studioul Radio Paris – Tour Eiffel, Allegro în la minor, pentru două piane, de Schubert și  Variațiuni pe o temă de Haydn în Si bemol major op.56 b, de Brahms (versiunea pentru două piane).

Au mai urmat câteva colaborări, al căror șir a fost întrerupt de izbucnirea războiului. Dintre acestea, seara din luna mai 1939 – când au cântat în primă audiție Simfonia Concertantă pentru două piane și orchestră de coarde  de Dinu Lipatti,  sub bagheta lui Charles Münch, într-un concert dedicat în întregime muzicii românești, la Salle Pleyel –  a rămas înscrisă în memoria amândurora, împrejurarea fiind relatată ulterior de fiecare dintre ei, în numeroase ocazii. Ca întotdeauna, Clara a fost foarte nemulțumită de felul în care cântase și, după ce a salutat publicul, a fugit pur și simplu acasă, fără să mai aștepte sfârșitul concertului pentru a-și lua rămas bun de la parteneri. După ce s-a liniștit puțin, dându-și seama de situația pe care o crease, dorind să-și ceară scuze și, poate, sperând un cuvânt de consolare din partea lui Dinu, ea încearcă să-l găsească la telefon. Dinu, deși era acasă și știa prea bine cine sună la telefon, se hotărăște să nu-i răspundă Clarei, pentru a-i da o binemeritată lecție. Clara a continuat să sune până la ora trei dimineața, dar Dinu a rezistat tentației de a-i răspunde, respectându-și decizia cu seriozitatea și perseverența ce-i erau caracteristice. Bineînțeles, a doua zi a consolat-o cu afecțiune pe Clara, spunându-i că a cântat minunat și că el știa prea bine că ea era cea care îl sunase toată noaptea la telefon… Clara nu s-a supărat deloc, doar și ea știa, la fel de bine, că își meritase lecția…

Prințesa de Polignac a mai organizat, pe data de 3 iulie 1939, un concert, în care cei doi mari pianiști au evoluat alături de Orchestre de la Société des Concerts du Conservatoire (Orchestra Societății de Concerte a Conservatorului) sub bagheta lui  Charles Münch. Programul susținut și cu o seară înainte la radio cuprindea:  Suita clasică pentru pian și orchestră de Dinu Lipatti , Duettino concertant după Mozart pentru două piane de Busoni , Simfonia Concertantă pentru două piane și orchestră de coarde  de Dinu Lipatti și Concertul în Mi bemol Major K.V.365 pentru două piane de Mozart.[xvii]

Succesul acestui concert a fost imens, însă era ultima dată când Dinu Lipatti și Clara Haskil au mai cântat împreună în public...

Evenimentele politice se precipitau. În martie 1938 a avut loc Anexarea Austriei de către Germania. Apoi, în septembrie 1938, Hitler îi convinsese pe englezi și pe francezi să-i determine pe cehi să-i cedeze regiunea Sudetă, iar în martie 1939 ocupase restul Cehoslovaciei. Îngrijorată de ceea ce se petrecea în Germania și în toată Europa, Ana Lipatti se hotărăște să plece la București, împreună cu cei doi fii ai săi. Pe 13 iulie 1939, cei trei ajung în Gara de Nord, unde sunt primiți de Theodor Lipatti – cel care de mult timp își aștepta, cu sufletul plin de dor, copiii și soția – și de un grup de prieteni. Tot în 13 iulie 1939, Clara Haskil îi scrie lui Dinu Lipatti prima dintr-o lungă serie de scrisori. 

Ceea ce Clara și Dinu crezuseră că va fi o vacanță de două sau trei luni, după care se vor revedea la Paris, s-a dovedit a fi o separare de peste patru ani, timp în care lumea a fost zguduită de cel mai cumplit război din istoria sa.

 Corespondența a fost singura modalitate de comunicare pe care cei doi prieteni au avut-o în acei ani, dar, din păcate, scrisorile prin care Dinu Lipatti i-a răspuns Clarei Haskil au fost în marea majoritate distruse, probabil chiar de Clara, după război, împreună cu o valiză de documente [xviii].

Între 13 iulie 1939 și 5 iulie 1940, Clara Haskil i-a scris douăzecișinouă de scrisori lui Dinu Lipatti. În afară de acestea, mai există două, una din 11 aprilie 1941, cealaltă din 29 iulie 1943. Toate se găsesc, acum, în colecția profesorului Dragoș Tănăsescu din București.

Din scrisorile lui Dinu Lipatti pentru Clara Haskil, s-au păstrat treisprezece. Prima a fost scrisă pe 18 decembrie 1939, și este, desigur, răspunsul la una dintre scrisorile Clarei din perioada respectivă. Următoarele douăsprezece sunt scrise după stabilirea lui Dinu Lipatti în Elveția, între 10 octombrie 1945 și 29 iunie 1950. Toate cele treisprezece scrisori se află în colecția Asociației Clara Haskil  din Vevey, Elveția.[xix] 

Pentru cei ce le scriau, scrisorile erau doar o modalitate prin care fiecare   reușea să afle, uneori cu mare întârziere și dificultate, ce se mai petrecuse cu celălalt și cu cei aflați în aceeași parte a Europei bântuite de război. Pentru cei care le citesc astăzi, ele sunt o adevărată comoară de date din care se pot reconstitui, pe lângă traiectoria destinului fiecăruia dintre protagoniști,  o multitudine de aspecte privind preocupările lor legate de repertoriile abordate, diferitele ediții ale partiturilor pe care le studiază, tehnica pianistică, aspecte ale interpretării, diferitele mărci de piane pe care cântau, fără a mai vorbi de modul extrem de generos în care înțelegeau să se încurajeze unul pe celălalt și să se ajute în privința lansării carierei. Putem deduce, de asemenea, care erau preocupările lor și subiectele îndelungatelor conversații telefonice sau întâlniri în fața pianului, din fericita perioadă pariziană, care se încheiase odată cu plecarea familiei Lipatti la București.

Tonul scrisorilor Clarei Haskil e de o spontaneitate cuceritoare, afectuos, plin de grijă pentru prietenul drag, glumeț, uneori ușor ironic (însă fără cea mai mică urmă de malițiozitate la adresa lui), sarcastic sau de un umor negru față de ea însăși (așa cum singură recunoaște), alteori îngrijorat, sau de-a dreptul grav, după împrejurările la care se referă. Unele scrisori sunt scrise în limba română, altele în franceză. Scrisorile lui Dinu Lipatti sunt la fel de afectuoase, pline de aprecieri entuziaste și încurajări pentru Clara. Și el scrie uneori în limba română, alteori în franceză.

Destinele celor doi prieteni pianiști au mers pe căi foarte diferite în anii ce au urmat despărțirii de pe peronul gării Lyon din Paris, din iulie 1939.

Dinu Lipatti, încununat cu laurii succeselor de la Paris, a fost întâmpinat cu entuziasm de publicul din România, iar viața muzicală a Bucureștiului s-a îmbogățit cu prezența unui artist de elită. Activitatea concertistică susținută a lui Lipatti a cuprins recitaluri solo și de muzică de cameră, alături de George Enescu și de alți parteneri, precum și concerte cu orchestra Filarmonicii, dirijată de George Georgescu (și alți dirijori, printre care Ionel Perlea). În anii 1941, 1942 și 1943, Dinu Lipatti a participat la mai multe turnee în Germania, Austria, Italia, Bulgaria, Cehia , susținând recitaluri solo sau concerte cu orchestra. În 1943 a realizat imprimarea unor lucrări de Enescu , în studiourile Radiodifuziunii Române. Dintre acestea, se păstrează Bourrée din Suita op.10 pentru pian și Sonatele nr.2 în fa minor, op.6 și nr.3 în la minor op.25 „în caracter popular românesc” pentru pian și vioară, avându-l ca partener pe însuși George Enescu. În ianuarie 1943 a imprimat, la Berlin, propria sa compoziție, Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră, cu Orchestra de cameră din Berlin, sub bagheta lui Hans von Benda.

Pentru Clara Haskil, anii de război au reprezentat un coșmar fără sfârșit, deoarece statutul ei de cetățean român de origine evreiască o făcea foarte vulnerabilă într-o perioadă în care, în toată Europa, evreii erau supuși celor mai cumplite persecuții. Refugiată în zona liberă a Franței la 30 martie 1941, ea este arestată  pentru câteva ore, la Marsilia, și scapă de deportare datorită intervenției protectoarei sale din acel moment, contesa Lili Pastré. Pe 29 mai 1942 este operată la Marsilia, de o tumoare a hipofizei, care îi presa nervul optic, producându-i cumplite dureri de cap și tulburări de vedere. Pe 6 noiembrie 1942, după ce obține cu mare greutate viza de intrare în Elveția, se refugiază în această țară, cu câteva zile înainte de închiderea graniței elvețiene și ocuparea Marsiliei de către germani. Instalată la Vevey și ocrotită de prieteni generoși, Clara va aștepta sfârșitul războiului, fără vești despre sora rămasă în Franța, nici despre cea de la București. Corespondența cu Dinu Lipatti nu va fi reluată decât după stabilirea acestuia în Elveția.

Dinu Lipatti și Clara Haskil s-au revăzut în Elveția, după sosirea lui Lipatti în această țară, în septembrie 1943, împreună cu Madeleine Cantacuzino, noua sa parteneră de duo pianistic, cea care avea să-i devină soție.

Prietenia dintre Dinu Lipatti și Clara Haskil a evoluat, trecând peste experiențele – traumatizante sau contrariante – trăite de către fiecare dintre ei în timpul ce se scursese de la despărțirea din 1939. Cei doi artiști s-au regăsit în fața pianului pentru lungi discuții despre muzică, ocrotiți cu discreție de Madeleine Lipatti, care îi denumește, în amintirile ei, „deux êtres faits de lumière” (două ființe alcătuite din lumină). Chiar dacă Clara Haskil va fi fost mirată – dacă nu chiar întristată – că prietenul ei, Dinu Lipatti, făcuse atâtea turnee încununate de răsunătoare succese, în Germania nazistă, este sigur că ea s-a întrebat, cu toată sinceritatea, ce ar fi făcut dacă era în locul lui… După război, ea a ezitat foarte mult timp până a acceptat să meargă să cânte în Germania, dar, pentru că sufletul ei nu cunoștea ura, a trecut peste această reticență. După ce a concertat acolo – atrăgându-și unele critici pentru acest curaj – se întreba, cuprinsă de o candidă uimire, cum a putut un popor care îl iubește atât de mult pe Mozart să comită asemenea atrocități… Pe de altă parte, e sigur că Dinu Lipatti – care spunea despre sine însuși că nu face politică –  se putea cufunda total în munca sa de compozitor și interpret de geniu, astfel încât să se detașeze complet de context. Este posibil ca el să-și fi dat seama, într-un târziu, de tragedia cumplită care zguduia întreaga lume, fapt care l-a determinat să aleagă soluția exilului în 1943.

Ceea ce a urmat, se știe. Boala care l-a răpus pe Dinu Lipatti a dat primele semne chiar din 1943. Clara Haskil a făcut o carieră strălucitoare, însă doar după tragica dispariție a lui Dinu Lipatti, din 1950.

Cu ocazia comemorării Clarei Haskil, la 19 aprilie 1961, Igor Markévitch îi caracteriza astfel pe cei doi mari artiști și prieteni :

„…Ces deux sages était deux enfants. Les raprocher n’a rien d’artificiel, car ils avaient en commun ce que j’appelerai un caractère mozartien. Comme aux enfants qu’une plaisanterie fait rire à travers les larmes, le ciel leur donnait, pour les protéger, la capacité de surmonter leurs maux en s’amusant inlassablement du désordre que nous organisons sur cette terre. Telle est sans doute la raison pour laquelle ils jouèrent si bien Mozart. Ils partageaient avec lui ce pouvoir de passer de la douleur à la gaieté, comme l’une fût sœur de l’autre. Ils savaient, comme Mozart, que les joies les plus belles sont des souffrances dont on a compris le sens profond.”[xx]

(„Acești doi înțelepți erau doi copii. A-i compara, nu are nimic artificial, căci ambii aveau ceea ce aș numi un caracter mozartian. Ca și unor copii pe care o glumă îi face să râdă printre lacrimi, cerul le-a dat, pentru a-i proteja, tăria de a se ridica deasupra suferințelor lor, amuzându-se neîncetat de dezordinea pe care o organizăm noi pe acest pământ. Aceasta este, fără îndoială, cauza pentru care cântau atât de bine Mozart. Ei posedau, ca și el, capacitatea de a trece de la durere la bucurie, ca și cum acestea ar fi surori. Știau, ca și Mozart, că cele mai înalte bucurii sunt suferințele cărora le-au pătruns sensul.” )[xxi]

Coralul Nun komm’ der Heiden Heiland, BWV 599  de J.S.Bach, în interpretările celor doi mari artiști și prieteni, Clara Haskil și Dinu Lipatti[xxii], ar putea fi considerat ca o metaforă ce cuprinde esența relației dintre ei.

Înregistrarea acestui coral a fost realizată de Clara Haskil în data de 11 aprilie 1953 la Château de Ludwigsburg. Versiunea lui Dinu Lipatti a fost înregistrată în septembrie 1947, de His Master’s Voice.

Dacă la Clara Haskil, muzica lui Bach este plină de dramatism, contraste dinamice, fluctuații de puls justificate de o intensă trăire emoțională și artistică, la Dinu Lipatti aceeași muzică exprimă o liniște olimpiană, iar echilibrul construcției, minunatul  relief al planurilor sonore și calitatea sonorității creează auditoriului impresia unei perfecțiuni ideale, ce pare să vină de dincolo de lumea pământească.




[i]Apud  Jérôme SPYCKET, CLARA ET DINU, "DEUX ETRES DE LUMIERE” , în caietul – program al CD-ului intitulat Clara Haskil & Dinu Lipatti – Hommage, TAHRA – TAH 2.366- 2.367, Made in Germany, 2002, p. 4.

[ii] Traducerea aparține autoarei referatului.
Fragmentul este reprodus, de asemenea, în lucrările: Dinu Lipatti , de Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu, Editura Muzicală, București, 2000, p. 63  și  Clara Haskil – O viață dăruită muzicii (1895-1960) – Mărturii, corespondență, note, traduceri de Adriana Moscuna , Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1992, pp. 22-23.

[iii]Jérôme Spycket,  Clara Haskil – Album,  Editura Payot Lausanne, ISBN 2-601-00755-9, p. 60.

[iv] Traducerile aparțin autoarei referatului.

[v] Apud Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu,  Dinu Lipatti , Editura Muzicală, București, 2000, p. 63.

[vi] Jérôme Spycket, op.cit., p. 5.

[vii] Ana Lipatti – Viața pianistului Dinu Lipatti povestită de mama sa , Editura Litera, București, 1975, p. 58.

[viii] Jérôme Spycket – Clara Haskil – Editura Muzicală, București, 1987, p. 98. (Editions Payot Lausanne 1975 p. 112)

[ix] Jérôme Spycket – Clara Haskil – Editura Muzicală, București, 1987, p. 99. (Editions Payot Lausanne 1975 p. 113).

[x] Apud  Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu,  Dinu Lipatti , Editura Muzicală, București, 2000,  p. 64.

[xi] Clara Haskil – O viață dăruită muzicii (1895-1960) – Mărturii, corespondență,  note, traduceri de Adriana Moscuna , Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1992, p. 80.

[xii] Idem, p. 90.

[xiii] Jérôme SPYCKET, CLARA ET DINU, "DEUX ETRES DE LUMIERE” , în caietul – program al CD-ului intitulat Clara Haskil & Dinu Lipatti – Hommage, TAHRA – TAH 2.366- 2.367, Made in Germany, 2002, pag.9. Episodul este relatat și în volumul Clara Haskil de același autor, op.cit.pag.99 (Editions Payot Lausanne 1975 p. 113)

[xiv] Idem, p. 10

[xv] Clara Haskil – O viață dăruită muzicii (1895-1960) – Mărturii, corespondență,  note, traduceri de Adriana Moscuna , Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1992, p. 72.

[xvi] Jérôme Spycket – Clara Haskil – Editura Muzicală, București, 1987, p. 100 (Editions Payot Lausanne 1975 p. 114). Este vorba despre lucrarea cunoscută în prezent sub titlul de Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră op.3 (vezi Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu,  Dinu Lipatti , Editura Muzicală,  București, 2000, p. 299).

[xvii] Între cele două surse de care dispunem există o contradicție în privința acestor concerte: Jérôme Spycket scrie, în volumul citat mai sus, la p. 100, că cele două concerte dirijate de Charles Münch au avut loc primul la radio și al doilea la Conservator și că interpretul Suitei clasice pentru pian și orchestră a fost Dinu Lipatti. În caietul-program al CD-ului amintit mai sus, același Jérôme Spycket scrie că al doilea concert a avut loc în salonul Prințesei de Polignac iar Clara Haskil a fost cea care a interpretat Suita în stil clasic de Dinu Lipatti.

[xviii] Jérôme SPYCKET, CLARA ET DINU, "DEUX ETRES DE LUMIERE” , în caietul – program al CD-ului intitulat Clara Haskil & Dinu Lipatti – Hommage, TAHRA – TAH 2.366- 2.367, Made in Germany, 2002, p. 13.

[xix]Toată această corespondență a fost publicată în volumul  Clara Haskil – O viață dăruită muzicii (1895-1960) – Mărturii, corespondență,  note, traduceri de Adriana Moscuna , Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1992.

[xx] Apud  Grigore Bărgăuanu et Dragoș Tănăsescu, Dinu Lipatti , Editions Payot Lausanne, 1991, p. 63.

[xxi] Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu,  Dinu Lipatti , Editura Muzicală, București, 2000,  p. 65.

[xxii] Pentru audiție s-au folosit înregistrările de pe CD-ul intitulatClara Haskil & Dinu Lipatti – Hommage, TAHRA – TAH 2.366- 2.367, Made in Germany, 2002