image

Pianistul Nikita Magaloff reamintindu-și momentul când l-a ascultat pentru prima oară pe Lipatti

În prefața volumului ”Dinu Lipatti” apărut la Editura Payot din Lausanne, în 1991:
“Prima ocazie pe care am avut-o de a-l asculta pe Lipatti a fost în anul 1943 în orășelul Martigny. Fiind război și oamenii neavând mașină a trebuit să mă duc acolo cu trenul local, ceea ce m-a împiedicat să ascult tot recitalul, fiind nevoit să prind ultimul tren pentru a mă întoarce acasă. Totuși, această jumătate de recital a fost suficientă pentru a mă convinge că ne aflam în prezența unui foarte mare pianist iar primul comentariu pe care l-am făcut în fața soției mele a fost să o asigur că acest tânăr putea să înfrunte orice public pentru că aparținea clasei internaționale a foarte marilor interpreți.”

Biografia / Scrieri / Cronici despre Lipatti




pic
"Prima ocazie pe care am avut-o de a-l asculta pe Lipatti a fost în anul 1943 în orășelul Martigny. Fiind război și oamenii neavând mașină a trebuit să mă duc acolo cu trenul local, ceea ce m-a împiedicat să ascult tot recitalul, fiind nevoit să prind ultimul tren pentru a mă întoarce acasă. Totuși, această jumătate de recital a fost suficientă pentru a mă convinge că ne aflam în prezența unui foarte mare pianist iar primul comentariu pe care l-am făcut în fața soției mele a fost să o asigur că acest tânăr putea să înfrunte orice public pentru că aparținea clasei internaționale a foarte marilor interpreți.

Cariera rapidă și fulgerătoare care a urmat mi-a dat dreptate, chiar dacă boala necruțătoare care ni l-a răpit premature pe Lipatti nu ne-a permis să cunoaștem punctul maxim al evoluției artei sale. 

Din fericire discografia sa, realizată la Columbia datorită competenței șio entuziasmului lui Walter Legge, ne-a lăsat o mărturie prețioasă. 

Prietenia și relațiile noastre personale s-au dezvoltat rapid: și astăzi recites cu mare emoție numeroasele scrisori și mesaje care poartă amprenta temperamentului său plin de viață și umor. Când s-a văzut nevoit să renunțe la postul pe care-l deținea la Conservatorul din Geneva mi-a cerut să-l înlocuiesc și acest semn de încredere m-a emoționat în așa măsură, încât pe parcursul numeroșilor ani petrecuți la Conservator m-am străduit să nu-I înșel încrederea. 

Ultimul său semn emoționant de prietenie pe care ni l-a arătat a fost când m-a rugat să-i cânt eu transcripția Pastoralei în fa pentru orgă. Resimt întotdeauna o mare emoție când abordez această minunată piesă, care-mi trezește amintirea unor clipe de neuitat.”