image

Elevii lui Lipatti

Lipatti în amintirea elevilor săi

Lipatti, altfel / Profesorul


Luminozitate, sinceritate, modestie, suavitate – cuvinte care definesc personalitatea și interpretarea lui Dinu Lipatti. Aceste cuvinte – sau echivalentele lor -  au fost rostite de foștii foștii săi studenți de la Geneva, care au vorbit, mai de demult ori mai recent, despre pianistul-profesor. Evenimentul-omagiu "Zilele Lipatti” - rubrica "Dinu Lipatti văzut de elevii săi”.

Jacques Chapuis, pianist și profesor elvețian, s-a stins din viață în urmă cu trei ani. În 1995 i-a acordat Floricăi Gheorghescu un interviu – iată un fragment tradus de Olga Grigorescu.
"L-am ascultat de cel puțin 20 – 30 de ori în recital, apoi de vreo 30 de ori cu orchestra. Când interpreta coralele de Bach, la sfârșitul recitalului, deși le făcuse pe parcursul anilor în mai multe versiuni: mai rapid, mai lent, mai suplu, mai rigid, aveai impresia că-n sală domnește un fel de reculeger, o liniștire după tot ce cântase mai înainte și în care exprimase toate sentimentele omenești. După aceste corale care pluteau parcă deasupra celor din sală, anumite persoane nu mai erau capabile să se ridice.”

Cu Dinu Lipatti a studiat și pianista Hedy Salquin, prima femeie-dirijor din Elveția. Alina Velea, coordonatoarea proiectului Lipatti propus de Grupul de Muzică al Uniunii Europene de Radio, a stat  de vorbă cu Hedy Salquin la Geneva, în luna aprilie a acestui an.
"Sunt foarte emo
ționată să mă întâlnesc cu dumneavoastră în amintirea dragului meu profesor Dinu Lipatti. Îl păstrez în inima mea  de la vârsta de 15 ani, momentul-eveniment când l-am cunoscut pe acest extraordinar om. Lipatti a fost un înger. Nu-l pot descrie altfel și nu exagerez deloc. A fost o ființă luminoasă care mi-a schimbat viața. Eu eram eleva unui profesor foarte bun, Alexandre Motu, care din nefericire a murit, iar în primăvara lui 1943 directorul Conservatorului din Geneva mi-a spus că noul meu profesor va fi Dinu Lipatti. Nu vă pot spune cât de fericită am fost. În cabinetul directorului am făcut cunoștință cu un domn mic de statură, brunet, foarte palid – acela era Dinu Lipatti. A fost începutul unei perioade minunate, de neuitat, cel mai bun din cele mai bune timpuri pe care le-am trăit vreodată.”

Organistul și dirijorul elvețian Paul Louis Siron a fost și el studentul lui Dinu Lipatti la Geneva. Din nou Olga Grigorescu în traducerea unui fragment dintr-un interviu realizat de Florica Gheorghescu în anul 1995.
"Am avut privilegiul de a fi elevul lui Dinu Lipatti începând din aprilie 1944 până în iunie 1945, dar l-am revăzut și după aceea. Și iată cum l-am descoperit pe Lipatti, chiar în ajunul primei noastre lecții. Dădea un concert la Marele Teatru din Geneva, împreună cu Orchestra Suisse Romande, în beneficiul Crucii Roșii. Nu știam nimic despre el, în afară de faptul că era român. Am auzit primul concert de Chopin, pe care l-a cântat, și mi-am dat seama imediat că era un foarte, foarte mare pianist. Aș spune că era exigent dar și modest. Avea o tehnică ce i-ar fi permis să interpreteze într-un mod mai strălucitor decât cei  mai strălucitori pianiști din lume; ar fi putut cuceri renumele de cel mai bun pianist din lume. Dar el nu asta voia, nu-l interesa. El urmărea sinceritatea, adevărul, autenticitatea. Aceeași atitudine față de muzică este extrem de importantă pentru toți cei care l-au cunoscut.”

Bela Siki, fost student al lui Lipatti, pianist și profesor american de origine maghiară, născut la Budapesta și stabilit la Seattle.

Cum l-a întâlnit Bela Siki pe Dinu Lipatti?
"În 1947, am plecat din Ungaria pentru a merge în Elveția, unde primisem o bursă de studiu cu Edwin Fischer. La sosirea mea, în septembrie, am vrut ca mai întâi de toate să vizitez Geneva, mai ales micul muzeu din incinta Conservatorului, care expunea mărturii ale șederii lui Franz Liszt în oraș în 1835 – 1836.
Un bun prieten maghiar mi-a servit drept ghid. Când să plecăm din muzeul de la etajul al doilea al Conservatorului, ne-am lovit de un domn scund, cu ochi mari și negri. După obișnuitele scuze, ne-am continuat drumul și l-am întrebat pe prietenul meu cine era acel domn, întrucât părea că-l cunoaște. S-a uitat la mine și m-a întrebat: nu-l știi? Este Lipatti! Nu auzisem până atunci numele acela, așa că l-am întrebat: Și cine este Lipatti? Mi-a răspuns: dacă nu știi, îți spun că predă aici și îți mai spun că trebuie să vii cu mine acasă să-ți pun un disc cu el. Am mers în apartamentul prietenului meu și am ascultat o imprimare cu coralul "Iisus rămâne bucuria mea” de Bach. Am avut pur și simplu un șoc. Niciodată nu mai auzisem pe cineva cântând la pian așa. M-am întors la hotel și am început să mă gândesc ce să fac -  Edwin Fischer mă aștepta, dar cu acel domn scund voiam eu să studiez. După o noapte de nesomn, hotărârea mea era luată: voi rămâne aici și voi fi elevul lui Lipatti – fără să-mi dau seama că el vorbea doar română și franceză, iar eu doar maghiară și germană”.

Care a fost relația dintre elevul Bela Siki și profesorul Dinu Lipatti?
"M-am prezentat la examenele de la Conservatorul din Geneva și am fost admis la clasa lui Lipatti. Așa început totul. Din primul moment mi-am dat seama cât de norocos eram. Mă trata mai degrabă ca pe un coleg decât ca pe un elev. Am învățat de la el să caut muzica, și, de pe pagina tipărită, să o reconstruiesc cât mai aproape posibil de felul în care o auzise compozitorul înainte de a o fixa în semnele notelor muzicale. În 1949, l-am întrebat pe Lipatti dacă ar putea să-mi acorde încrederea de a-i cânta una din lucrările sale. Mi-a dat atunci o piesă pe care o scrisese în România drept cadou de zi de naștere pentru profesoara lui, Florica Musicescu –  Sonatina pentru mâna stângă, o lucrare scurtă dar excelentă pe care am cântat-o și am înregistrat-o de nenumărate ori. Din nefericire, nu am studiat cu Lipatti decât un an, spre bucuria mea însă m-a acceptat în cercul lui intim, mergeam frecvent la el acasă și îi cântam repertoriile noi.”

Cine este Dinu Lipatti pentru Bela Siki?
"Lipatti era un gentleman în adevăratul sens al cuvântului; provenea dintr-o familie distinsă și era extrem de manierat. Când l-am întâlnit eu, avea doar 30 de ani, dar mi se părea că vorbesc cu cineva mult peste vârsta medie – intelectul și măiestria lui erau desăvârșite. Din martie 1950, a început să meargă la tot felul de tratamente, și eu îl duceam cu mașina. Însă nu făceau decât să-l vlăguiască și mai mult. Când ne întorceam acasă la el, aveam de urcat patru etaje pe scări, și aproape că trebuia să-l duc eu în brațe. La jumătatea drumului era un scaun unde se putea așeza să se odihnească un pic. Acolo mi-a spus într-o zi că nu mai are mult de trăit, că nu-i pare rău că moare, dar că e îngrijorat că o lasă pe Madeleine singură. Ce se va face ea? Iată ce fel de om era Lipatti. Când ne-a părăsit, unul din cei mai mari ne-a părăsit.”