image

Rațional, romantic, riguros, rafinat: Dinu Lipatti în concert la Bruxelles

Se știe că spațiul francofon este impregnat de prezența lui Dinu Lipatti, cu atât mai mult cu cât acest pianist a cărui timpurie stingere din viață a fost numită „una din calamitățile artistice care au zguduit secolul XX” i-a numărat printre prieteni sau profesori pe Alfred Cortot, Paul Dukas, Frank Martin, Arthur Honneger, Ernest Ansermet. Mai există însă o țară europeană vorbitoare (și) de limbă franceză care, înainte și după cel de-al doilea război mondial, îl cunoștea destul de bine și îl admira pe Dinu Lipatti, iar aceasta este Belgia.

Biografia / Scrieri / Comentarii




Paris, acolo unde a studiat și a susținut o întreagă serie de concerte. Geneva și profesoratul de la Conservator. Besancon, locul extraordinarului său ultim recital. Se știe că spațiul francofon este impregnat de prezența lui Dinu Lipatti, cu atât mai mult cu cât acest pianist a cărui timpurie stingere din viață a fost numită „una din calamitățile artistice care au zguduit secolul XX” i-a numărat printre prieteni sau profesori pe Alfred Cortot, Paul Dukas, Frank Martin, Arthur Honneger, Ernest Ansermet. Mai există însă o țară europeană vorbitoare (și) de limbă franceză care, înainte și după cel de-al doilea război mondial, îl cunoștea destul de bine și îl admira pe Dinu Lipatti, iar aceasta este Belgia.

În arhiva digitală a Bibliotecii Regale, cuvântul de căutare „Lipatti” aplicat ziarelor care au apărut pe teritoriul belgian între 1938 și 1947 a suficiente rezultate încât să se poată conchide că, atât pentru valoni cât și pentru flamanzi, pianistul român era o prezență familiară: cititorii aflau că Lipatti susține concerte în Italia; putea fi ascultat la radio, în opusuri de Bach-Busoni, Chopin ori Poulenc, sau, alături de Clara Haskil, în propria Simfonie concertantă, în cadrul evenimentului muzical prin care se aniversa la Paris Ziua Regalității; Belgia mai știa că Lipatti era membru în juriul vreunui concurs internațional, și era de asemenea la curent cu activitatea de compozitor a pianistului: cronica recitalului susținut de tenorul Hugues Cuenod și pianista Madeleine Cantacuzino, în care s-au interpretat în primă audiție și Patru melodii de Dinu Lipatti pe versuri de Rimbaud, Eluard și Paul Valéry, transmitea că acestea sunt „lucrări de factură simplă, aproape lineară, dar cu o armonizare din cele mai îndrăznețe, în ele simțindu-se suflul geniului”.[i]

Lipatti a cântat la Bruxelles de opt ori în perioada ianuarie 1946 – decembrie 1947. Agenda sa a cuprins două seri alături de Orchestra Națională a Belgiei dirijată de Ernest Ansermet; trei evenimente pentru publicul tânăr, în seria Jeunesses Musicales, și unul pentru publicul larg, cu Paul Sacher la pupitrul aceluiași ansamblu; și două recitaluri. Aparițiile lui Lipatti erau anunțate în termeni elogioși: „Veți avea satisfacția de a-l asculta pe acest pianist despre care se spun numai și numai lucruri extraordinare, pe acest virtuoz deosebit despre care Cortot afirma că este un nou Horowitz”,  ori „fără îndoială, cei care nu vor veni să-l asculte pe remarcabilul Dinu Lipatti, această revelație a pianului, o vor regreta” (ziarul La Meuse, edițiile din 26, respectiv 28 octombrie 1946).

Aș vrea așadar să împărtășesc astăzi cu dumneavoastră câteva extrase din cronicile apărute în presa belgiană după prezențele lui Dinu Lipatti de la Bruxelles. 

 Să începem cu La Libre Belgique, cotidian care nota în 8 ianuarie 1946: „Dinu Lipatti, profesor la clasa de virtuozitate de la Geneva, ne-a demonstrat, prin interpretarea Concertului în mi minor de Chopin, perfectele calități tehnice ale cântului său: precizie, claritate și lejeritate a tușeului, puritate a nuanțelor, stăpânire a claviaturii”. Comentariul aceluiași concert, apărut în 10 ianuarie 1946 în La Dernière Heure, suna astfel: „Solistul serii a fost domnul Dinu Lipatti, pianist român de un talent extraordinar; interpretarea dată concertului de Chopin a unit o tehnică impecabilă cu o sensibilitate rafinată – ne întrebăm, acum, dacă vraja talentului său a transformat această lucrare într-o muzică atât de atrăgătoare, sau dacă mediocritatea confraților lui ne-a făcut să o ignorăm atâta vreme”.[ii]

După apariția lui Lipatti ca solist de orchestră, critica de specialitate remarca laudativ și recitalul care a urmat. În ediția din 11 ianuarie 1946 a ziarului La Lanternese putea citi: „Acest pianist român a confirmat ieri seară excelenta impresia pe care ne-o făcuse deja în concertul de Chopin… Am avut ocazia să analizăm mai îndeaproape și să ne bucurăm mai mult de calitățile lui Dinu Lipatti – o tehnică foarte echilibrată și un temperament aparte, întotdeauna atent controlate de la nivel rațional. Muzicalitatea și simțirea pe care le-a pus în interpretarea lucrărilor de Bach, Schumann, Chopin sau Debussy sunt în mod vădit rodul unei munci care dă mărturie de o lăudabilă conștiință artistică. Dinu Lipatti stăpânește la fel de bine stilul clasic, romantic sau modern, își pune întregul suflet în fiecare lucrare în parte, iar expresivitatea nu-l părăsește niciodată. Să mai adăugăm că în maniera de cânt a lui Lipatti ținuta sobră, lipsită de orice gest de prisos, se îmbină cu un plan sensibil din care au fost alungate atât prețiozitatea cât și cabotinismul”.[iii]

Dinu Lipatti a revenit la Bruxelles spre finalul lui 1946, iar La Cité Nouvelle observa în 6 noiembrie: „A fost o seară de înaltă calitate, care ne-a lăsat o impresie deosebită; a părut că însuși sufletul gingaș al genialului Mozart, ale cărui lucrări le-am ascultat, era acolo, insuflând muzicienilor o stare de spirit excepțională. În Concertul nr. 21 în Do major pentru pian, virtuozul Dinu Lipatti a făcut și el o profundă impresie [printr-o interpretare] plastică în care muzica a curs deosebit de firesc. Credincios unei tradiții care s-a cam pierdut de când atâția interpreți uită că trebuie să fie, înainte de toate, muzicieni, Lipatti a scris el însuși cadențele concertului, fapt ce ne-a îngăduit să apreciem și arta sa componistică în permanență controlată de respectul față de lucrarea pe care a ornamentat-o astfel”.[iv]

Un an mai târziu, în decembrie 1947, La Lanterne anunța că Dinu Lipatti urma să susțină, în seria „Mari vedete” propusă la Palais des Beaux-Arts, un recital Chopin. Cronica datată 22 decembrie aprecia: „Un program ca acesta îi poate fi fatal unui pianist care s-ar mulțumi să copieze ceea ce au tot făcut confrații săi de o sută de ani încoace. Însă Chopin face să iasă la iveală și calitățile unui artist, dacă acesta reușește să transforme o muzică atât de cunoscută auditorului în ceva interesant și nou. Dinu Lipatti, pianist cu o tehnică de o suplețe incontestabilă, interpret de o elegantă autoritate, muzician a cărui inteligență impregnează întreg repertoriul său ne-a reprezentat extrem de evocator personalitatea lui Chopin. Fiecare poloneză, studiu, vals, baladă a acestui compozitor condensează trăsăturile întregii sale muzici: energia, tandrețea, fantasticul, mândria, demnitatea; iar prin viziunea sa  artistică rafinată, plină de poezie, care nu cade nici în vreo falsă nici în vreo excesivă însuflețire, Dinu Lipatti ne trimite direct la cel mai autentic Chopin”.[v]

Cotidianul Le Soirremarca în 23 decembrie 1947: „Dinu Lipatti este, fără îndoială, unul din cei mai mari pianiști de astăzi. Nu că ar avea gesturi ample ori o mimică inspirată, că ar arunca priviri languroase sau că ar ne-ar arăta cât de forte poate cânta; dimpotrivă, la el nu găsim nici urmă de efecte căutate, din acelea despre care se știe că fac impresie publicului. Domnul Lipatti este întruchiparea sobrietății și a simplității, ceea ce nu-l împiedică deloc să fie un mare artist. Sunetul său este inimaginabil: prin ce miracol se pot scoate astfel de sonorități dintr-un instrument? Frazele omogene, firescul, lejeritatea, dulceața, toate acestea sunt o adevărată încântare. Lipatti ne-a captivat prin delicatețea tușeului și prin paleta bogată în tonuri variate și subtile”.

Compatriotul nostru era descris de cronicarul ziarului La Libre Belgique, în ediția 22 decembrie 1947, cu aceste cuvinte: „Dinu Lipatti este, fără putință de tăgadă, unul din cei mai buni pianiști de astăzi. Are o tehnică perfectă și, mai mult decât atât, poate comunica într-o  uimitoare gamă cromatică de sonorități. Interpretarea lipatti-ană este rezultatul implicării unui intelect superior, [care] analizează muzica, scoate în relief temele principale și pune, totodată, în evidență, întreagabogăție sonoră. Dinu Lipatti dovedește un respect desăvârșit și pentru litera și pentru spiritul partiturii, eliminând orice variație fantezistă, dar nu trebuie să confundăm această atitudine sobră cu vreo rezervă golită de sentiment! Dacă pianistul nu ar fi avut o sensibilitate muzicală vie și delicată, ar fi fost greu de înțeles cum reușește el să atingă o astfel de perfecțiune tehnică și interpretativă”.

Pentru finalul acestei prezentări am ales câteva citate care, deși ne vor face să ne întoarcem din nou în ianuarie 1946, mi se par a fi potrivite pentru a-mi lua rămas bun de la Dinu Lipatti și concertele sale din Bruxelles, pentru că insistă de o manieră extrem de sugestivă asupra uneia din lucrările cu care pianistul a rămas sinonim. Așadar iată cum arăta cronica publicată de Le Soir în 12 ianuarie 1946: „Succes deplin obținut prin mijloace exclusiv muzicale; domnul Dinu Lipatti ne-a oferit rarul exemplu de pianist care nu exploatează avantajele pe care le oferă instrumentul său, transformându-se astfel într-un histrion al claviaturii, ci se mulțumește să cânte lucrările, fără a le supune hipertrofiei sonore care le desfigurează adeseori. În plus, interpretarea lui Lipatti este cea a unui compozitor: se simte prezența unui gând care conduce și construiește muzica, se simte un nivel superior al emoției. Pentru el, pianul este un slujitor docil, iar nu un despot capricios de care să se lase dominat. Arhitectura indestructibilă a Toccatei în Re major de Bach, romantismul colorat al Studiilor simfonice de Schumann…. ritmurile alerte și fluide ale Barcarollei de Chopin, savoarea folclorică a Mazurcii op. 50 nr. 3 și răpitorul Scherzo în si minor ale aceluiași maestru au cucerit sala. De asemenea, trei piese de Debussy – „Omagiu lui Rameau”, „Reflexe în apă” și „Insula fericită”, au fost interpretate cu o finețe desăvârșită. Dar punctul culminant l-a constituit prima lucrare oferită ca bis: transcripția unui coral din Cantata nr. 147 de Bach, imediat cerută din nou de publicul aflat cu totul sub vraja acestei muzici supraumane prin care, în amurgul vieții, sufletul se reculege gata să-și înceapă călătoria spre Lumina de Sus”.

Vă mulțumesc.


[i] Louis Verschraeghen.

[ii] P. M.

[iii] A. Michel

[iv] L.T.

[v] Jacques Stehman