Părinții, buni muzicieni amatori, tatăl violonist, mama pianistă, decid să-l consacre muzicii. La 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, micul Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.

Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București - "Academia de Muzică și Artă Dramatică "- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția. Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu.

În același an, 1933, tânărul de 16 ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena și obține Premiul II. Cu această ocazie, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat ”de departe” premiul I, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție ”George Enescu”: Mențiunea I cu Sonata pentru pian solo (1932), Premiul II cu Sonatina pentru vioară și pian(1933) și Premiul I pentru Suita simfonică ”Șătrarii” (1934). Această ultimă distincție consacră artistul și în acest domeniu, care îi este foarte drag, dar pe care va fi nevoit să-l lase pe planul doi.

Anii de studii la Paris

Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești. O abundentă corespondență cu profesorii din țară ne permite să urmărim evoluția artistică a acestui talent ieșit din comun, precum și ambianța artistică atât de bogată a epocii. Dar profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.

În această perioadă de studiu, Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie. Tușeul său dobândește mai multă ”culoare”, după propria sa expresie; Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz; dă concerte în Franța și în Elveția cu mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică. Repertoriul său se îmbogățește și se diversifică. Este preocupat deasemenea de dirijatul de orchestră, urmând cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles M­ünch. În domeniul creației muzicale, compoziții ca bine cunoscutul Concertino în stil clasic sau Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde nu mai sunt lucrări ”de școală”, chiar dacă autorul își caută încă mijloacele de expresie și este influențat fie de profesorii săi, fie de muzica contemporană (în special Stravinsky).  Adesea, Lipatti este invitat în cercurile muzicale particulare și urmărește de aproape viața artistică pariziană. O serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul Libertatea din București, în 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.

Activitatea artistică în țară

În 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti se întoarce în România. Obținuse Licența de concert și, la sfârșitul studiilor de perfecționare, profesorii săi îi deveniseră colegi și distinși prieteni. În țară, artistul român începe să se afirme cu pregnanță în viața muzicală. Participă la câteva turnee cu Filarmonica din București și o prestigioasă colaborare artistică îl apropie mai mult de nașul său George Enescu. Tânărul discipol ascultă cu fervoare sfaturile maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră. Compozițiile de maturitate ale lui Lipatti se remarcă tot mai mult: printre altele, originalul Concert pentru pian și orgă, Fantezia pentru pian, Sonatina pentru mâna stângăsau Dansurile românești pentru două pianesunt mult apreciate. Ocolind influențele enesciene, Lipatti caută să-și contureze un stil propriu, o sinteză între inspirația autohtonă și procedeele contemporane.

Dar pianistul depășește repede în anvergură compozitorul. Discul ne restitue unele prețioase imagini sonore din această perioadă, care precede ultima sa plecare în străinătate: câteva pagini de J.S.Bach, Scarlatti, Chopin, Liszt, Brahms etc., sonatele a doua și a treia pentru pian și vioară de Enescu, interpretate alături de autor și propriul său Concertino.

Ultima plecare. Turneele europene

La începutul lunii septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultimul său pelerinaj. Un mare turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lui octombrie. În ciuda nenumăratelor peripeții datorate războiului, planul se realizează întocmai, în afara ultimului punct; destinul stabilise o altă traiectorie...

În octombrie 1943 tânărul cuplu decide să se stabilească la Geneva. Dificultățile nu lipsesc, dar primirea este extrem de călduroasă. Un grup de prieteni sinceri și familiile lor îi înconjoară cu simpatie și admirație, ajutându-i în momentele grele: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher, la care se adaugă alți numeroși artiști elvețieni sau străini.

Puțin timp după primele concerte la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului, îi propune tânărului pianist un post de profesor. Timp de cinci ani Lipatti va lucra cu entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate. La început mai rezervat, fără a dori să ”impună”, ci mai curând să ”propună”, el devine repede un idol pentru elevii săi.

Dar în momentul în care situația sa devine mai sigură, când renumele de pianist și profesor este din ce în ce mai evident, semnele unei misterioase maladii încep să apară în mod îngrijorător: febră, ganglioni dureroși, oboseală... Tânărul pianist anulează unele concerte, este obligat, uneori săptămâni întregi, să nu iasă din casă, sau să facă pauze prelungite, de odihnă, la munte. În momentele de răgaz, el reia cu mult curaj turneele, în ciuda interdicțiilor medicale și cântă cu entuziasm în cele mai mici orașe, unde este întâmpinat cu nespusă afecțiune. Este solicitat din ce în ce mai mult în Europa, ca și în Statele Unite, în America de sud, în Australia... Dar nu va putea pleca niciodată din Europa.

La Londra, Lipatti începe să înregistreze la casa Columbia și se împrietenește cu Walter Legge, directorul artistic. Tot în aceeași perioadă, olandezii îi propun să rămână la ei și îi trimit un vagon special amenajat pentru voiaj! Cronicile muzicale elogioase abundă. Jurnalistul francez Pierre Guitton, de pildă, își întitulează cronica sa despre un recital al lui Lipatti: ”Am ascultat pe Frederic Chopin interpretându-și Sonata în si minor !”

La Geneva, un grup de prieteni îi oferă un superb pian de concert Steinway. La numele amicilor și colaboratorilor deja citați ar trebui să adăugăm o listă enormă: Clara Haskil, de care îl leagă o mișcătoare prietenie artistică și o lungă corespondență începută în timpul studiilor în Franța, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti... fără a uita pe mult adorata sa profesoară Nadia Boulanger, sau pe doctorul Henri Dubois-Ferrière, inițiatorul fundației create în 1970 pentru lupta contra maladiilor de sânge, care poartă numele său asociat cu cel al lui Lipatti...

Ultimii ani. Maladia necruțătoare

Cum sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, la Conservator i se sugerează colaborarea unui asistent – Louis Hiltbrand, un tânăr coleg, admirabil profesor. Lipatti îl acceptă cu toată bunăvoința. Ulterior, în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică. Buletinul Conservatorului anunță cu un infinit regret demisia ”acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.

Activitatea de concert, însă, nu se oprește. Și nimeni, în afară de soția sa sau de prietenii foarte apropiați, nu-și dă seama exact de amploarea tragediei care se desfășoară în fața ascultătorilor, uimiți de perfecțiunea artistică și prezența umană a lui Lipatti.

Între crize, transfuzii și tratamentul atât de obositor cu raze X, el lucrează și își modifică tehnica în funcție de dificultățile provocate de inflamarea ganglionilor. Brațul stâng devine mai gros și fiecare mișcare dureroasă. Acum, Dinu Lipatti își cunoaște maladia: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin) și de asemenea șansele minime de vindecare, dar nu se descurajează. Își păstrează chiar umorul și își încurajează mult familia din țară. Dacă nu are posibilitatea de a cânta, compune, chiar în pat. După Melodiile pe texte de poeți francezi și Dansurile românești transcrise pentru pian și orchestră, termină Aubade pentru suflători, ultima sa compoziție.

În acest moment, repertoriul permanent al lui Dinu Lipatti conținea șaisprezece concerte - de la Bach la Bartok - și șase programe diferite de recital. În realitate, repertoriul său era mult mai mare. Lipatti ajunsese la o uimitoare cunoaștere a literaturii pianului, dar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât numai o mică parte era considerată asimilată... Dacă ar fi cedat facilității, atât de obișnuită în epoca noastră, ar fi putut prezenta în orice moment integrala preludiilor și fugilor de Bach, a mazurcilor și studiilor de Chopin sau de Debussy și chiar a sonatelor de Beethoven etc., pe care le putea, de asemenea, transpune instantaneu în orice tonalitate, după mărturiile elevilor săi!

O mare speranță

Anul 1950 îl găsește epuizat, dar relativ restabilit, după câteva luni de tratament și un lung sejur la munte, la Montana, în Elveția. Revine, în fine, la Geneva și poate să cânte din nou la Victoria Hall Concertul de Schumann, cu Ansermet și orchestra Suisse Romande. Entuziasmul publicului și al presei este indescriptibil, la Geneva, la Zürich (Concertul în mi minor de Chopin), la Berna (recital) etc.

Vara acestui an aduce o mare speranță: cortizonul fusese descoperit și Lipatti își regăsește în mod miraculos forțele. Prevenit de doctorul Dubois-Ferrière, Walter Legge sosește în grabă la Geneva, cu autocarul casei de discuri Columbia și mai mulți tehnicieni, pentru a realiza înregistrările amânate de nenumărate ori. De la 2 la 12 iulie Lipatti imprimă pe disc cea mai mare parte a testamentului său artistic: Bach, Mozart, Chopin, cu un extraordinar entuziasm și o forță incredibilă. Era atât de bucuros! Și ce efort! Ar trebui să cităm impresionantele amintiri ale lui Walter Legge...

Printre piesele înregistrate în acest moment, cea mai emoționantă rămâne coralul ”Jesus bleibet meine Freude” de J.S.Bach, bis-ul său preferat, care i-a marcat existența, urmându-l peste tot, ca un patetic leit-motiv. Se știe de câte ori pianistul a încercat să-l înregistreze, înainte de a consimți publicarea ultimei versiuni.

În mijlocul micului parc de la Chêne-Bourg, la marginea Genevei, într-o vilă oferită de prieteni, pe locul actualului cartier ”Parc Dinu Lipatti”, Dinu își continuă activitatea, cuminte și concentrat, în vederea noilor angajamente, deși aparenta sa vitalitate începe să scadă.

La 23 august interpretează la Lucerna Concertul în do major KV 467 de Mozart, cu Karajan și orchestra Festivalului.  Apoi a urmat ultimul recital, cel legendar, de la Besançon.

În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. ”Nu vă serviți de muzică, serviți-o !” Marele artist servea muzica pentru ultima oară. Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna...

Arta lui Dinu Lipatti

Personalitatea lui Dinu Lipatti se plasează în cultura românească și în afara frontierelor țării pe aceeași orbită cu Enescu, Brâncuși, Eliade... Peste tot în lume, chiar pe continentele unde nu a putut să ajungă în scurta sa existență, artistul român a fost considerat ca unul dintre cei mai mari interpreți ai primei jumătăți a secolului XX. După moartea sa, survenită în momentul descoperirii discului ”microssillon”, renumele său, vehiculat de regravările înregistrărilor sale pe discuri cu 33 sau 45 de ture/minut, a crescut în continuu – fapt rar! Și, începând din ultimul deceniu al secolului, totalitatea înregistrărilor lui Lipatti a fost reluată în sistemul ”compact disc digital audio”.

Ne întrebăm, pe drept cuvânt, care era „secretul” artei sale și prin ce anume se distingea de alți mari maeștri ai claviaturii.

De la început, formarea artistică a lui Lipatti a fost la un foarte înalt nivel. Talentul său precoce și excepțional s-a alăturat unei neobișnuite capacități de muncă, de înțelegere și asimilare, precum și unor însușiri fizice adecvate: mai ales, dimensiunea și suplețea mâinilor. Acest complex de aptitudini, făcute parcă anume pentru pian, a putut să se dezvolte într-un mediu favorabil muzicii, sub îndrumarea distinșilor săi profesori.

De-a lungul anilor, experiența lui s-a îmbogățit mult și în contact cu marile personalități ale vremii. Astfel a evoluat Lipatti, ajungând foarte devreme la o concepție matură și vizionară asupra artei și interpretării muzicale, cumulând calitățile variate și complexe ale pianistului contemporan.

Dacă încercăm să caracterizăm succint arta lui Lipatti, primul cuvânt care ne vine în minte este echilibrul. Îl simțim ca o evidență ascultând înregistrările sale. Acest echilibru rezultă din unitatea dintre rațiune și intuiție, dintre întreg și detaliu, dintre simplitatea și forța de expresie a execuției. Aceste trăsături caracteristice ale artei sale sunt rezultatul unei uimitoare intuiții a fenomenologiei muzicale. Iată de ce Lipatti poate să-și permită o mare libertate în interpretare. Limbajul pianistic al interpretului obține, astfel, o autenticitate, o elocvență și o forță de convingere care îl fac identifiabil de la primele note. Astfel putem vorbi de o „intonație” lipattiană.

Un alt aspect al artei sale interpretative este capacitatea de a cuprinde cu egală competență stiluri și genuri dintre cele mai diferite. Cunoscând convingerea sa potrivit căreia nu trebuie numai „să iubești” o operă muzicală, ci mai ales „să fii iubit” de acea operă, pentru a o aborda, ne dăm seama că polivalența lui Lipatti avea rădăcini profunde. Mai mult, aceasta se confirmă prin improvizațiile sale, care, după mărturia auditorilor, păreau a fi compoziții autentice ale compozitorilor evocați. Iar celebra expresie consacrată de Furtwängler, privind rolul „recreator” al interpretului, găsește în Lipatti veritabila ei imagine.

„Idealul pe care îl urmărea, ca pianist recreator, spunea elevul său Jacques Chapuis, se poate rezuma într-o frază pe care Lipatti o repeta malițios: Pianistul perfect, pe care mi-ar plăcea să-l pot scoate din buzunar, ar trebui să aibă tușeul cantabil și imaginația lui Alfred Cortot, strălucirea și brio-ul lui Vladimir Horowitz, culorile lui Walter Gieseking, iscusința și suplețea lui Wilhelm Backhaus, ardoarea și tandrețea lui Edwin Fischer. Am adăuga în gând: modestia și personalitatea lui Dinu Lipatti, care a realizat adesea acest obiectiv visat”.

Dacă moștenirea lui Lipatti nu se pierde astăzi, este și datorită unei viziuni profetice a artistului, care anticipase evoluția tehnicii pianistice și a artei interpretative. Astfel, în muzica lui J.S.Bach, Lipatti punea în valoare conținutul ei profund uman și înalta ei spiritualitate, fără o reconstituire istorică; la Mozart accentua dramatismul în contrast cu seninătatea, presimțind germenii romantismului; față de Chopin avea o atitudine clasicizantă, „apolliniană”, dezvăluind universul afectiv atât de profund al muzicii, cu sobrietate și simplitate; Liszt, cu inovațiile sale vizionare și premonitorii, îi corespundea admirabil; Ravel și impresioniștii îi lăsau posibilitatea de a-și perfecționa căutările sale privitoare la culoarea generată la pian de diversitatea atacurilor...

Esteticianul

În unele scrisori, adresate profesorilor săi, Lipatti vorbește de pianistul-vultur al viitorului, care cumulează toate calitățile citate mai sus, iar schița cursului de interpretare la Conservatorul din Geneva, realizată câteva luni înaintea morții sale, este de o emoționantă actualitate. Vorbind de eforturile inutile făcute de unii muzicieni pentru a reconstitui caracteristicile muzicii altor epoci, adaugă: „[...] Să nu uităm, adevărata și marea muzică își depășește timpul; ba, mai mult, ea n-a corespuns niciodată cadrului, formelor și regulilor în vigoare în momentul nașterii sale. Bach cere orga electrică cu nenumăratele ei mijloace pentru piesele sale de orgă, Mozart cere pianul și se depărtează în mod hotărât de clavecin, Beethoven cere imperios pianul nostru modern căruia Chopin, avându-l deja, a fost primul care i-a dat culoare, iar Debussy merge mai departe, lăsând să se întrezărească, prin Preludiile sale, undele Martenot. Deci, a voi să restitui muzicii cadrul ei de epocă înseamnă a voi să îmbraci un adult în haine de adolescent. [...] Stravinsky avea dreptate când spunea că ”muzica este prezentul!” [...] Nu cercetați niciodată o operă cu ochii morților sau ai trecutului, s-ar putea să nu vă alegeți decât cu imaginea craniului lui Yorick. Casella spunea pe drept cuvânt că nu trebuie să ne mulțumim să respectăm capodoperele, ci să le iubim”. Și, într-o scrisoare, el explică mai mult ideea compozitorului italian: „ [...] căci nu respectăm decât lucrurile moarte și o capodoperă este un lucru etern viu”.

Aceste câteva încercări de a-și formula teoretic principiile, rămase sub forma unor note succinte, răspândite în corespondență sau în interviurile sale, ne relevă un alt aspect al personalității lui Lipatti: esteticianul. Cum remarca profesorul Dragoș Tănăsescu, nu este vorba neapărat de un sistem filozofic și estetic, sau de o adevărată metodă, dar ideile care rămân ne arată, cu o totală sinceritate, credo-ul său artistic, scrupulele și aspirațiile sale, precum și efortul de a-și clarifica pe plan teoretic, intuiția.

Renumele lui Dinu Lipatti se datorează calităților sale artistice și umane, cu totul excepționale, puse în valoare de o muncă asiduă, metodică și profundă. Pianistul avea o genială viziune profetică a evoluției tehnicii pianistice și a artei interpretative. Compozitorul apare, evident, ca un continuator al stilului enescian, valorificând ingenios folclorul românesc, cu puternice și înnoitoare aspecte de modernitate.

Amintirea atât de luminoasă, legendară, a prezenței lui Dinu Lipatti pe firmamentul artei muzicale românești și universale rămâne astăzi nespus de vie și durabilă.