Dinu Lipatti – Contribuții la patrimoniul muzicii pentru pian solo
Transcendentală ca grad de dificultate, scriitura pianistică lipattiană preia cuceririle romantic-moderne cele mai înaintate, chiar dacă polifonizarea discursului, cu prezența mai multor ritmuri și timbruri distincte la aceeași mână, nu va constitui un argument în favoarea comodității execuției.
Dinu Lipatti a repurtat în timpul vieții succese de public și de critică inclusiv prin compozițiile pe care și le-a prezentat des în cadrul turneelor de concerte. Lucrările sale au fost interpretate cu pătrundere și dragoste de artiști precum George Enescu, Mihail Jora, George Georgescu, Ernest Ansermet, Clara Haskil, Walter Gieseking, Lola Bobescu sau Maria Fotino, generațiile următoare ocolindu-le, însă, inclusiv/mai ales din pricina unei promovări până acum precare a partiturilor, care a întărit zidul din calea receptării operei.
Muzica lui Dinu Lipatti vădește o asimilare organică a valorilor artistice europene, de pe poziția, manifestată în cea mai mare parte a creației sale, de compozitor român. În plus, punerea îngrijită în pagină este în concordanță deplină cu înclinația structurală spre claritate și ordine a pianistului și, deopotrivă, a omului. Toate acestea încheagă, în privința creației, imaginea unei modernități neostentative, mai profunde, însă, decât s-ar putea crede la o primă vedere.
Salba de lucrări pentru pian solo se constituie în trepte care descriu, mai întâi, un versant ascendent al șlefuirii mijloacelor de expresie și exprimării unui conținut cât mai profund și nuanțat. Fantezia op. 8 va reprezenta apogeul acestor căutări. Lipatti va încerca, aici, o sinteză îndrăzneață de stiluri, forme și tehnici componistice distincte, pe parcursul unui discurs sonor monumental, cu o durată în timp de aproape treizeci de minute.
Factura instrumentală a evoluat de la sugerarea unei reducții orchestrale spre o pianistică amplă, „desfăcută”, intens polifonică. Fantezia op. 8 reușește să fie, și sub acest aspect, o sinteză, căreia îi va urma o tot mai accentuată economie de mijloace, o limpezire pronunțată a discursului savant, cu luarea în calcul a accesibilității, manifestă începând cu Sonatina pentru mâna stângă.
Lucrările pentru pian solo compun o imagine aproape completă a căutărilor și, mai ales, a găsirilor creatoare ale lui Lipatti, constituindu-se în expresia unei tehnici componistice bine stăpânite, a unor elanuri cenzurate, într-o măsură variabilă, de raționalitate, a unui evantai stilistic care împletește/alternează Neoromantism, Neoclasicism, Impresionism, Expresionism și, nu în ultimul rând, ideația cuprinsă de sintagma enesciană „în caracter popular românesc”, cu folosirea singulară a eterofoniei în Fantezia op. 8.
Libertatea tot mai extinsă a tratării omofone și polifonice a tins, progresiv, spre un liniarism al vocilor, a cărui rezultantă a fost încercarea de coagulare modalism - politonalism, grefate pe o structură lăuntrică clasică, apolinică. O împlinirea acestei sinteze avea șanse să contureze un capitol important și aparte în muzica românească.
Toate acestea pledează pentru o voce componistică despre a cărei expresie Mihail Jora a rostit, în 1941, cuvinte profetice: „Dinu Lipatti își caută, încă, un stil personal. Marele său talent este frământat, fără încetare, de nevoia de a spune lucruri vechi într-o formă nouă. În plină evoluție, își schimbă felul de expresie de la o lucrare la alta, expresie ce se va cristaliza de bună seamă în curând și hotărâtor”.
Prima capodoperă lipattiană pentru pian solo, Nocturna în la minor, este scrisă la douăzeci de ani și jumătate. O conjunctură fericită a întâlnit o perioadă de grație în care inspirația s-a îngemănat cu o realizare tehnică măiestrită, expresie a anilor de ucenicie parizieni surveniți după cei trăiți și fructificați în preajma meșterului Jora. Dascălului său bucureștean îi este, de altfel, dedicată această bijuterie a muzicii românești pentru pian. Partitura conturează, în nici trei minute, un tablou liric cu o culminație tensională și dinamică în secțiunea mediană, totul închegând o imagine fulgurantă și, totodată, de mare densitate a expresiei și evenimentelor sonore pe ambele axe de coordonate. Utilizarea cu maximă eficiență a timpului și spațiului sonor coexistă cu impresia permanentă a deplinei naturaleți.
Contextul tonalității la minor de la început, cel al Sonatei a treia „în caracter popular românesc” de Enescu, chiar dacă aproape complet părăsit după cinci măsuri, rămâne totuși emblematic pentru etosul întregii piese, clădite pe o expresivă „théme moldave”. Soluție excelentă pentru bis, lucrarea cere interpretului o deplină egalitate și disciplinarea degetelor, o mare varietate de tușeu, o reliefare clară a unor planuri sonore distinct conținute în scriitura aceleiași mâini, toate acestea constituind atribute ale pianisticii viitorului, așa cum a imaginat-o pianistul – compozitor Lipatti.
Rod al anului 1939, Nocturna în fa diez minor, dedicată Clarei Haskil, face o notă aparte, prin limbajul său mai ermetic, de o sobrietate aproape austeră, ostinato-ul ritmic coexistând compensatoriu cu bogăția armonică, polifonia liniară și frazarea independent de bara de măsură. Subtilitățile de limbaj muzical sunt, mai ales, de ordin al asamblării microstructurilor în stare direct și inversată, combinate cu altele noi, sau a unei repetitivități pe două planuri distincte. Punerea în pagină încheagă un întreg unitar care topește interferențe stilistice mai greu de catalogat. În fapt, Nocturna prezintă o simbioză măiestrită între noblețea și vizionarismul romantismului francez pornit din Franck și penetrate cu procedee tipice pentru Stravinski-neoclasicul.
Imaginea de ansamblu este aceea a unei confesiuni sobre, a cărei redare necesită, și ea, o totală independență timbrală a degetelor, pe măsura planurilor multiple cerute de punerea în pagină a piesei. Nocturna se vădește a fi o veritabilă școală a tușeului diferențiat și a jocului de culori, relevând, totodată, o curgere melodică firească, expresie, și aici, a unei inspirații controlate, mai mult sau mai puțin discret, de rațiune.
Cu un an înainte de crearea Sonatinei pentru mâna stângă, Dinu Lipatti imaginează o lucrare monumental ce se constituie drept cel mai ambițios proiect componistic al său. Cunoașterea Fanteziei op.8 în două părți (cinci secțiuni), închegată la Fundățeanca în primăvara lui 1940, vine să modifice perspective de judecare a întregii sale moșteniri componistice. Punerea în pagină savant și conținutul emoțional fac ca această partitură să fie o revelație, ce vine să compenseze, într-o măsură, absența din patrimonial muzical românesc a Sonatei a doua pentru pian de Enescu.
Impresia general a audiției desfide eclectismul, și aceasta deoarece organicitatea motivică justifică, până la urmă, un întreg echilibrat, unde Sonata și Suita se regăsesc într-un discurs esențialmente ciclic, cu un diapason larg al caracterelor muzical-poetice. Reușita acestui proiect, nelipsit de aspect enigmatice, legitimează cu tărie o vocație componistică viguroasă.
Se simte în scriitura Fanteziei, mai mult ca în oricare altă lucrare lipattiană, asimilarea temeinică a melosului lui Enescu, bazat pe un număr redus de celule arhetipale, prezente în toate creațiile sale importante. Folosirea unor astfel de arhetipuri o încearcă și Lipatti în această lucrare, a cum o prezintă el însuși, cu modestia sa caracteristică: „În introducere distingem două elemente generatoare ale întregii lucrări. Primul, cu caracter nostalgic, al doilea aprig, îndrăzneț, zbuciumat. Urmează două mișcări ce compun, cu introducerea, prima parte. Finalul tinde către forma de Sonată și duce la amplificarea expresivă a motivelor de bază”. Travaliul tematic este, însă, încă mai subtil, particule din teme combinându-se și născând alte linii melodice, ce par, în context, extreme de familiar pentru ascultător.
Lipatti și-a prezentat lucrarea la Ateneul Român, la 12 mai 1941, într-un concert cameral special, având drept parteneri de afiș pe Enescu și Silvestri, aflați, și ei, în dublă ipostază de compozitori și interpreți - pianiști. O a doua audiție a avut loc după cinci zeci și unu de ani și jumătate, fiind asigurată de subsemnatul. Partitura am primit-o de la muzicologul Viorel Cosma.
O anume nemulțumire de sine a autorului pare să fi planat asupra acestei partituri, atrăgând lăsarea în suspensie a unei sume de lucruri.
Motivația acestor neclarificări trebuie căutată, mai degrabă, în grandoarea acestui proiect, izvorât cu forță vulcanică din rezonanța doinită a începutului, îngemănare de tânguiri, șoapte și aleanuri în căutare de leac. Nimbul geniului planează peste această comuniune de timbruri, încredințată claviaturii pianului.
Luna august 1941 succede unei perioade de trăiri artistice intense în domeniul creației, legate de prima audiție românească a Simfoniei concertante, precum și de împlinirea a două decenii de ființare a Societății Compozitorilor Români, al cărei membru era. Acum, în liniștea de la Fundățeanca, va fi plămădită dintr-un condei Sonatina pentru mâna stângă, o lucrare proaspătă, izvorâtă spontan dintr-un unic elan de inspirație, în care economia neobișnuită a mijloacelor de exprimare dă glas unui discurs doar aparent simplu, îndărătul clarității și conciziei maxime stand o articulație a formei a cărei logică nu se lasă lesne deslușită. Imboldul lăuntric al autorului a fost de a scrie o muzică limpede, cantabilă, vioaie, niciodată simplistă, cu minimum de sunete și, nu în cele din urmă, accesibilă.
Lipatti își caracterizează noua operă ca fiind „curat românească”. O anume ambiguitate de articulare a discursului, născând interpretări plurale, întreține o undă de mister asupra acestei muzici ce pare (și este) atât de spontan „găsită”, fără a i se potrivi, în vreun moment, apelativul (modest al autorului) de „fleac”.
Echilibru, limpezime, tonus sunt atribute ale acestui opus ce vădește o punere în pagină de maestru, cu probleme de meșteșug pianistic deloc simple. În ansamblu, Sonatina respiră un aer de sobrietate, de neoclasicism reconfortant. A fost, decenii în șir, singura lucrare pentru pian solo de Lipatti cântată în România (chiar dacă nu și singura tipărită) și, oricum, cu o cotă de prezență pe afișele de concert inferioară valorii ei. Discursul muzical nu este lipsit de subtilități de scriitură (născute din plastic mâini) sau de construcție. Operă de patrimoniu, Sonatina pentru mâna stângă este una dintre cele mai împlinite lucrări pe care ni le-a dăruit Lipatti.
Privite în ansamblu, titlurile evocate arată acea vigoare creatoare a unui discurs respirând autenticitate și echilibru și conturând un profil de creator pentru care, potrivit muzicologului Octavian Lazăr Cosma, „nu există anacronism stilistic”. Tânărul artist se va înclina în fața geniului enescian, conștientizând, de timpuriu, necesitatea distanțării de „influența sonatelor pentru pian ale Maestrului Enescu”.
Destinul postum al muzicii pentru pian solo de Dinu Lipatti a fost, în materie de cunoaștere și propagare, comparabil cu cel al ansamblului moștenirii componistice a marelui muzician, împărtășind, în măsură însemnată, acea necunoaștere sau/și ocolire din partea interpreților. Excepțiile sunt puține și țin, mai ales, de conștiința și profesionalismul unei generații apuse, în parte emigrate. Trebuie subliniată aici contribuția de excepție a pianistei Lory Walfisch, precum și, mai recent, a Luizei Borac și a lui Mihai Ungureanu.
Transcendentală ca grad de dificultate, scriitura pianistică lipattiană preia cuceririle romantic - moderne cele mai înaintate, chiar dacă polifonizarea discursului, cu prezența mai multor ritmuri și timbruri distinct la aceeași mână, nu va constitui un argument în favoarea comodității execuției.
Bogăția și densitatea informațională din lucrările originale împlinite pentru pian solo sunt pe măsura înzestrării mentale și instrumentale de excepție a autorului-pianist. Interpretului îi este solicitat un arsenal complet de mijloace tehnice și de expresie, îndelung șlefuite prin studiu disciplinat, și, în plus, delicatețe și forță interioară, vioiciune și simț al frazei, al epicului și ludicului.
Este de sperat ca viitorul apropiat să aducă o relansare a creației pentru pian solo a maestrului român pe podiumul de concert. Prezentarea ei susținută ar proba cu tărie formularea fericită a muzicianului italian Marco Vincenzi: „Compozitorul Dinu Lipatti se plasează astfel la același nivel cu poetica pianistului, care știa să transmită rigoare gândirii romantic și căldura expresiei echilibrului clasic”.
BIBLIOGRAFIE:
Bărgăuanu, Grigore și Tănăsescu,
Dragoș: Dinu Lipatti, Ed.Muzicală,
București, 2000.
X X X: Dinu Lipatti – Contemporanul nostru, Caietul Simpozionului
internațional „Dinu Lipatti", [ed.I], 1995, Comisia Națională a României
pentru UNESCO, București, 1996.