Relația lui Dinu Lipatti cu Elveția s-a definit în 1943, când pianistul, plecat din România din cauza războiului și a contextului politic, s-a stabilit la Geneva, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Alegerea nu a fost întâmplătoare: Elveția oferea neutralitate, siguranță și un climat cultural în care Lipatti putea continua să concerteze, dar și să-și trateze primele simptome ale maladiei care avea să-i aducă sfârșitul în anul 1950, la vârsta de doar 33 de ani. Era patria de origine a părinților viitoarei sale soții, Madeleine Dannhauer, însă mai mult decât această afinitate subiectivă, Lipatti iubea în Elveția, „ordinea, cinstea, simțul răspunderii și conștiința trează a acestei țări. Îi plăceau peisajele ei, cerul cu tonurile lui calde, astfel încât ori de câte ori ne întoarceam era o încântare să regăsim toate aceste lucruri de care se atașase atât de mult. Într-adevăr, firea lui atât de corectă, de disciplinată, de ordonată, simțul datoriei atât de viu la el, dragostea lui pentru perfecțiune erau aici la ele acasă. În plus, îl auzeam deseori spunând: «Aici se poate lucra».”, mărturisea soția sa, în volumul pe care i l-a dedicat. Cu siguranță, Lipatti a ales Geneva cunoscând viața muzicală bogată a urbei; datorită dirijorului Ernest Ansermet și a Orchestrei de la Suisse Romande, pe care o fondase în 1918, orașul beneficia de o stagiune efervescentă, în care erau prezenți marii artiști ai lumii.

Dinu Lipatti cântase în 1935 la Conservatorul din Geneva, iar în 1943 a revenit pe aceeași scenă pentru a interpreta Toccata în Do major de Bach-Busoni, iar cronica acestui din urmă recital, semnată de Frank Martin (care era nu doar compozitor, ci și autor de cronici muzicale în ziarul Tribune de Genèvei), i-a sporit notorietatea. În același an, la Geneva, Lipatti a susținut și un concert privat în fața unui public alcătuit exclusiv din muzicieni. Potrivit relatărilor lui Madeleine, a fost ocazia de a cunoaște nume importante ale vieții muzicale geneveze, precum Henri Gagnebin, directorul Conservatorului din Geneva, dar și pe mai-sus numitul Frank Martin și pe soția acestuia, Maria, care le-au devenit prieteni pe viață.

Pianistul a fost primit cu generozitate de comunitatea muzicală elvețiană: invitațiile de a susține recitaluri erau numeroase, se legau prietenii profunde cu colegii de breaslă, dar și cu cei pe care i-a câștigat cu felul lui de a fi, de o rară calitate (exemplele famiilor Paul și Maja Sacher, respectiv Frank și Maria Martin fiind, poate, cele mai relevante), astfel că a fost cu adevărat „adoptat” de noua lui patrie. Primește propunerea de a deveni profesor de virtuozitate pianistică la Conservatorul din Geneva, din partea directorului acestei instituții, Henri Gagnebin (profesând între 1944 și 1949, când starea de sănătate nu i-a mai permis să-și țină orele), iar paginile manuscrise ale cursului său, pierdute se pare, au rămas până astăzi unul dintre cele mai căutate documente de către cercetători.

Destinul lui Lipatti, însă, avea să își arate fața tragică. La mai puțin de o lună după stabilirea în Elveția, au apărut simptomele bolii care avea să-i aducă sfârșitul prematur. Începe calvarul consultațiilor medicale, al căutării răspunsurilor și al epuizantelor tratamente pentru o boală al cărei remediu nu fusese încă descoperit la vremea respectivă. Starea permanentă de oboseală, ganglionii dureroși, febra, inapetența, durerile osoase sunt doar câteva dintre semnele acestei maladii care îl vor împiedica sistematic pe Lipatti să desfășoare cariera internațională pe care o merita din plin. Chiar și așa, între două episoade de manifestare a bolii, reușește să culeagă succese la Paris, dar și în Belgia, Olanda, Anglia, Italia, să realizeze înregistrări la Londra (pentru casa de discuri Columbia). Participă de mai multe ori la prestigiosul Festival de la Lucerna, eveniment pe a cărui scenă susține ultimul său concert în august 1950, interpretând Concertul KV 467 în Do major de Mozart, cu dirijorul Herbert von Karajan și Orchestra Festivalului. Pentru publicul genevez, Lipatti interpretează în premieră Concertul nr.3 de Béla Bartòk, cu Ernest Ansermet la pupitru, iar experiența – povestită de Madeleine – spune multe despre nivelul de specializare a pianistului: „Dinu nu ascultase niciodată concertul lui Bartòk, orchestra nu citise niciodată știmele, dar execuția a fost... perfectă. Unde mai pui că audiția urma să aibă loc seara, iar la prânz nu sosise încă materialul necesar orchestrei... Ansermet era destul de îngrijorat, dar știa că, fiind vorba de Lipatti, nu avea de ce să se teamă!”

Reacția de sprijin a societății geneveze la aflarea stării de sănătate a lui Lipatti a fost copleșitoare, iar plecarea lui la ceruri, pe 2 decembrie 1950 a stârnit un val de tristețe profundă. Fiica doctorului Henri Dubois-Ferrière, Séverine Dubois-Ferrière Witzig, își amintește: 

„Toată lumea importantă din Geneva, fie muzicieni, medici sau melomani, știau că Lipatti lupta împotriva unei cumplite boli, maladia Hodgkin, și elanul de solidaritate era imens. Moartea sa a fost un șoc uriaș, nu doar pentru toți cei apropiați, ci și pentru întreaga Genevă, iar foarte repede, desigur, și pentru lumea muzicală internațională. Mărturiile încărcate de emoție soseau din toate părțile; era atât de impresionant pentru că, dincolo de pianistul incomparabil, înțelegeam, cu o intensitate pe care nu am mai simțit-o niciodată de atunci, că un „om al luminii” tocmai ne părăsise! Era incredibil! El atinsese pe fiecare, de la cel mai umil până la cel mai puternic, în zona spiritualității sale. Când reascultăm ceea ce ne-a lăsat pe disc (mă gândesc la înregistrările realizate aproape miraculos în vara anului 1950 datorită casei Columbia, în locuința de vară pe care i-o împrumutaseră prietenii la Chêne-Bourg, în timpul ultimei remisiuni dinaintea morții), înțelegem dimensiunea atât de aparte care îl locuia. Până și astăzi reușește să atingă, cu aceeași intensitate, noi și noi ascultători.”

Elveția i-a oferit lui Dinu Lipatti nu doar un refugiu, ci și echilibrul spiritual. În ciuda bolii sale, și-a continuat aici activitatea artistică până în ultimele luni: „nu era oraș în Elveția care să nu-l invite, iar el era fericit văzându-se atât de iubit”. 

După moartea sa, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a fost înmormântat la Chêne-Bourg, lângă Geneva — loc devenit un spațiu de pelerinaj muzical.

 

Henri Dubois-Ferrière, medic și cercetător

Personalitate medicală proeminentă a Elveției, Henri Dubois-Ferrière s-a născut pe 20 martie 1912 la Geneva. Potrivit mărturiilor fiicei sale, Séverine Dubois-Ferrière Witzig, 

„A cunoscut foarte devreme tragismul vieții. La doar zece ani, și-a pierdut fratele, mai mare cu doi ani, într-un groaznic accident de ascensor. Câțiva ani mai târziu, a rămas orfan de tată. În timpul studiilor liceale, a contractat o boală care l-a obligat să stea la pat câteva luni. Îi plăcea să studieze și a ales întotdeauna drumul cel mai greu, cel care înălța spiritul. Era și cercetaș, conducătorul unei echipe foarte dinamice. Cânta la pian și avea auz absolut. Talentat la desen, avea un creion foarte ascuțit de caricaturist, precum și o pană care îi va permite să scrie un număr considerabil de lucrări științifice. Aceste evenimente, împreună cu credința sa, i-au dezvoltat o profundă empatie și o mare umanitate. În mod firesc, s-a orientat către medicină, ceea ce i-a permis să transceadă aceste calități prețioase. La începutul studiilor și-a întâlnit viitoarea soție, Gabrielle, care avea să-i fie alături întreaga viață. Au avut șase copii, de-a lungul a douăzeci de ani!”

După studii umaniste, la cea mai veche școală publică secundară din orașul natal, astăzi Colegiul Calvin, și de medicină, a devenit stagiar la Institutul de patologie și a publicat, în 1938, mai multe studii cu privire la pancreas. Încă din această perioadă, Dubois-Ferrière a sesizat importanța plasmocitelor, celule aproape necunoscute pe atunci, cu un rol esențial în imunologie.  Teza sa de doctorat, susținută în 1942, a fost consacrată „rarității metastazelor extra-craniene ale tumorilor cerebrale”, iar în anii următori a realizat cercetări în diverse domenii, sub îndrumarea prof. Bickel la Clinica medicală terapeutică din Geneva și la Zürich, la Institutul de farmacologie, cu prof. Fischer, respectiv la Clinica chirurgicală universitară, cu prof. Brunner. În anul 1945, Henri Dubois-Ferrière și-a deschis propriul cabinet de medicină internă la Geneva, continuând în paralel cercetările asupra leucemiei și, în particular, ale maladiei Hodgkin. Patru ani mai târziu, primea titlul de  cadru universitar abilitat pentru lucrarea Celula plasmatică: morfologie și fiziologie normală și patologică. 

Datorită fiicei sale, Sophie de Bartha, avem acces și la un portret mult mai personal al reputatului medic: 

„Tatăl meu era un om de o bunătate rară, profund empatic și plin de omenie față de suferința și bolile pacienților săi. Iubea muzica (clasică și jazz, de pildă Louis Armstrong), pictura (el însuși picta și realiza caricaturi cu talent). Cu un simț estetic deosebit, îi plăcea să colecționeze mobilier, obiecte de artă, tablouri etc. Gurmand și iubitor de viață, pivnița sa era plină de vinuri alese. Împreună cu mama mea organizau cine rafinate și pline de farmec, reunind artiști, medici, cercetători, mecena etc. Familia, pacienții și prietenii erau extrem de importanți pentru el. Foarte credincios, mergea regulat pentru reculegere și meditație la o mănăstire cu călugări trapiști. Umorul său era molipsitor. Era mereu elegant. Și generos. Și-a traversat propria boală cu un curaj exemplar, punând întotdeauna pacienții înaintea lui. În ciuda succesului și a premiilor, a rămas întotdeauna foarte modest și discret.”

Din 1947, Henri Dubois-Ferrière a devenit medicul lui Dinu Lipatti, context în care a deținut pionieratul european în utilizarea unui medicament recent apărut, cortizonul, în tratarea leucemiei. Potrivit informațiilor oferite de publicațiile Fundației „Dr. Henri Dubois- Ferrière – Dinu Lipatti”, singurul care a putut procura acest nou medicament a fost un bun prieten și colaborator al lui Dinu Lipatti, dirijorul Paul Sacher, a cărui soție era moștenitoarea companiei farmaceutice Hoffmann-La Roche. Sacher a oferit cortizonul – care la acea vreme costa o avere, iar Lipatti avea nevoie de câteva grame zilnic - gratuit, pentru ca Dubois- Ferrière să-l poată trata pe Lipatti, iar efectul medicamentului a făcut ca în vara lui 1950, cu doar câteva luni înainte de a se stinge din viață, Lipatti să poată efectua acea serie legendară de înregistrări pentru casa londoneză Columbia, la inițiativa și cu sprijinul producătorului Walter Legge. Spre profunda tristețe a tuturor apropiaților săi și a publicului, cortizonul nu l-a salvat pe Lipatti, însă i-a oferit răgazul de a realiza acest testament sonor, emblematic pentru arta sa irepetabilă.

Pierderea pacientului, dar și a prietenului Lipatti, a fost fără îndoială o lovitură puternică pentru doctorul Dubois-Ferrière, care și-a continuat cu aceeași determinare cercetările în domeniul leucemiei, inițiind un schimb de experiență cu alți cercetători din Paris (Raymond Latarjet, șef al departamentului de radiobiologie și cancerologie la Institutul Pasteur și Jean Bernard, șeful departamentului Oncologie de la Spitalul Saint-Louis), New York (prof. David A. Karnofsky de la Institutul Memorial Hospital Sloan Kettering) și Boston (dr. hematolog William Dameshek). Cu sprijinul prietenilor săi, transformați în donatori, Dubois- Ferrière și-a alcătuit un mic laborator în podul casei sale, de pe strada Charles Bonnet nr.6 și ulterior a creat Centrul de cercetare a maladiilor sângelui, dotat cu aparatură modernă, unde își va dezvolta specializarea în hematologie (terapia cu corticosteroizi și chimioterapia pentru bolile sângelui).  A devenit unul dintre fondatorii Societății de Hematologie din Elveția, al cărei Președinte a fost între anii 1964 și 1967. Datorită aprecierii de care se bucura în afara țării, a fost invitat să facă parte din numeroase organizații științifice internaționale și să susțină prelegeri în diferite orașe universitare. În anul 1969 a participat, ca medic-asistent la crearea departamentului de hematologie din cadrul Spitalul Cantonal Universitar din Geneva și a unei secții de cercetare a leucemiei infantile, după cele mai moderne standarde ale perioadei. Deja bolnav, avea să se stingă din viață după scurt timp, la data de 8 iulie 1970, fiind înmormântat în Cimitirul Chène-Bourg, la doar o alee distanță de prietenul și celebrul său pacient, Dinu Lipatti. Prietenii și colaboratorii săi au considerat că eforturile doctorului Dubois-Ferrière este necesar să fie continuate și astfel a luat naștere Fundația „Dr. Henri Dubois-Ferrière – Dinu Lipatti” pentru lupta contra leucemiei și a altor maladii ale sângelui, având ca dată de înființare 20 noiembrie 1970.

 

Relația medic – pacient și prietenia dintre Dubois-Ferrière și Lipatti

Potrivit mărturiilor celor ce l-au cunoscut, Henri Dubois-Ferrière avea o fire blândă și o atitudine empatică vizavi de pacienții săi. Deși uneori se simțea neputincios în fața bolii, nu renunța niciodată la a încerca să salveze un pacient și a-i diminua suferința. Nu este de mirare că pianistul Dinu Lipatti, la rându-i o persoană educată și cu harul bunelor relații în societate, i-a devenit prieten. Căldura, seninătatea și umorul debordant erau tot atâtea atribute comune ale celor doi. Într-un interviu acordat în 2017, pentru programul Concertului de gala cu scop caritabil, organizat de Fundația „Dr. Henri Dubois- Ferrière – Dinu Lipatti” în scopul strângerii de fonduri, Dominique Papon, fiica doctorului, își amintea prima întâlnire cu pianistul: 

„Tatăl meu s-a îndreptat de foarte tânăr către hematologie. Într-o zi, unul dintre confrații lui, Doctorul Naz, i-a telefonat ca să-l consulte pe Dinu, despre care se presupunea că suferă de o maladie ce făcea obiectul cercetărilor sale. Dinu trebuie să fi avut atunci 28-29 de ani. Tatăl meu era cu cinci ani mai în vârstă și au legat o prietenie extraordinară. În copilărie, tatăl meu studiase pianul și avea un mare respect pentru acest imens artist. În timp ce Dinu era, cred, foarte recunoscător pentru grija pe care tatăl meu i-o arăta. Între ei s-a stabilit o legătură, poate și pentru că aveau același semn astrologic, Pește. […] Era în 1947, [Lipatti] venise pentru o consultație la tatăl meu, pe strada Charles Bonnet. Era în perioada când majoritatea medicilor aveau cabinet acasă. Dinu locuia chiar alături, pe strada Chaudronniers. Cea mai frumoasă amintire a mea datează dintr-o zi de mai sau iunie, când Dinu s-a așezat la pianul bunicii mele, un superb pian de concert Bösendorfer pe care îl adusese de la Viena. Instrumentul era în camera pe care o împărțeam cu sora mea. Ne uitam amândouă pe fereastră și vedeam lumea, strânsă la trei etaje mai jos, ca să-l asculte cântând. Eram atât de mândră că acest mare pianist cânta în casa noastră.”

Iar dintr-un interviu anterior al aceleiași fiice aflăm: 

„Vizitele lui Dinu erau pentru noi toți un eveniment. Ne atrăgea enorm. Avea o privire arzătoare. Râdea mult. Avea un râs foarte drăguț. Madeleine Lipatti avea, de asemenea, un râs extraordinar. Când tatăl meu își primea pacienții, noi trebuia să trecem prin hol ca să evităm să îi întâlnim. Doar că noi voiam să-l vedem pe Dinu, bineînțeles! Atunci, mergeam în salonul mare unde exista o ușă vitrată cu o ușă transparentă și acolo, puteam să ne uităm fără ca nimeni să ne vadă. […] Dinu era extrem de gentil. Cu adevărat gentil, foarte dulce. Avea o afecțiune special pentru fratele meu, Henri-Jean, care avea niște bucle blonde foarte frumoase. Iubea mult copiii și cred că ar fi fost un tată extraordinar."

            Un omagiu-portret deosebit de emoționant al pianistului creiona medicul în 1970, text publicat de Madeleine Lipatti în volumul In memoriam Dinu Lipatti:

Prima dată când am pășit în casa lui Dinu, Raymond Sarasin – care avea privilegiul de a-l îngriji de mulți ani – mi-a spus: „Veți vedea ce ființă excepțională este.” Și încă de la început am fost cucerit de privirea lui Dinu, de limpezimea ochilor săi mari în care se reflecta cerul, de fruntea lui armonioasă și senină și de zâmbetul său de o bunătate indescriptibilă, dar care știa uneori să fie ușor ironic, fără a răni vreodată. Din întreaga sa ființă emana o lumină, o asemenea demnitate, o asemenea conștiință — nu a propriei sale valori, ci a măreției misiunii sale de artist — încât era imposibil să te apropii de el, fie și pentru câteva clipe, fără a simți o adevărată transfigurare.

Nadia Boulanger ne spunea într-o zi că el era „hărăzit” în sensul etimologic al cuvântului, adică „ales de Dumnezeu”. Dinu era, într-adevăr, o ființă îngerească, iar atunci când stăteai de vorbă cu el, uitai prestigiul personalității sale și erai de îndată cucerit de farmecul lui, de simplitatea și de candoarea sa copilărească. Nu cunoștea niciun fel de viclenie; nu accepta niciun compromis. Caracterul său, care îmbina puritatea sufletului cu generozitatea sentimentelor și maturitatea timpurie a spiritului – călită prin suferință –, făcea din el o ființă de elită și un prieten excepțional. Contactul cu el te îmbogățea, iar în prezența lui te simțeai un om mai bun.

Chiar și în momentele critice ale bolii, găsea întotdeauna prilejul să se intereseze de ceilalți. Când, cu câteva zile înainte să moară, i-am pomenit din întâmplare de un prieten comun care era bolnav, a ținut să afle imediat cum se mai simte și l-a încurajat în fel și chip.

Dinu își acceptase boala cu o resemnare rar întâlnită. În același timp, însă, lupta împotriva ei cu o îndărjire neobosită și cu o tenacitate pe care nicio încercare nu o putea slăbi. Deși, grație unei clarviziuni uluitoare, își cunoștea de multă vreme destinul necruțător, nu vorbea niciodată despre asta. De două sau trei ori doar, în mod cu totul exceptional (apariția unor noi complicații), i s-a întâmplat să-mi mărturisească, după ce s-a asigurat că nu ne aude nimeni, că își știa sfârșitul aproape, că îl privea cu seninătate și că nu-l tortura decât o singură spaimă, aceea că își va face iubita soție să sufere din pricina îndelungatei și chinuitoarei lui agonii. „Dacă tot trebuie să mor, zicea el, să se îndure Dumnezeu de mine și să mor mai repede.” Își revenea însă de îndată și ne continuam discuția despre măsurile ce trebuiau luate pentru face față noilor pericole care îl pândeau. Accepta toate tratamentele, toate examenele medicale, toate restricțiile fără murmur, conștient că numai cu acest preț putea să-și reia, sporadic, activitatea.

În dimineața dinaintea morții, înțelegând necesitatea unei noi puncții de care se temea, Dinu s-a grăbit să spună: „Nu face nimic, voi fi bucuros să-l revăd pe doctorul Naz, e atât de amabil cu mine.” Ar fi acceptat orice, numai să nu-i supere pe cei la care ținea. Prietenul care ne-a părăsit va continua să trăiască în inimile noastre, căci ne-a lăsat un exemplu și o amintire ce ne luminează întreaga existență.

Au trecut douăzeci de ani de atunci, dar imaginea ființei extraordinare care a fost Dinu Lipatti a rămas în mintea noastră a tuturor la fel de clară, la fel de nuanțată cum era în ziua când a plecat dintre noi.

Aș vrea să adaug că deseori, când starea sănătății lui se înrăutățea și când părea că se va stinge cât de curând, mintea și sufletul acestui artist al pianului erau nevoite să se încordeze atât de puternic pentru a-i învinge trupul, încât interpretarea căpăta o transcendență ce depășea cadrele muzicii, devenind o adevărată consolare și făcându-ne să ne simțim mai aproape de Dumnezeu. Dinu i-a dat fiecăreia dintre interpretările lui o asemenea reverberație și a încărcat-o cu un asemenea mesaj doar cu prețul multor eforturi, îngrijorări și suferințe.

Omul care acceptă suferința cu resemnare fiindcă ea îl înalță sufletește, omul care se încăpățânează să lupte cu boala și își așteaptă cu seninătate moartea fiindcă ea îi aduce liniștea și împăcarea, omul acela este un exemplu.

Toți cei care l-au cunoscut pe Dinu Lipatti au rămas și vor rămâne și mai departe într-o constantă comuniune cu amintirea lui.

Știind exigența lui Lipatti în ceea ce privește sonoritatea pianelor și faptul că își dorea un Steinway, dr. Dubois-Ferrière a avut inițiativa de a a alcătui grupul „Les Amis de Dinu Lipatti” (alcătuit din sportivii olimpici Marc și Denys Chamay, antreprenorul Charles Firmenich, arhitectul și inginerul Jean-Jérôme Gini, scriitorul și jurnalistul Rudolf (Lucy) Roessler, directorul unei fabrici de ceasuri, în același timp meloman, Georges Schwob, Henri Stern – viitorul președinte al Consiliului de Administrație al companiei de ceasuri Patek Philippe ș.a.) și a de a colecta de la ei banii necesari cumpărării unui asemenea instrument. Acțiunea a reușit și o fotografie păstrată în colecția familiei Dubois-Ferrière, datată 20 iulie 1950, ni-i înfățișează pe Dinu Lipatti, alături de medicul său și de Charles Dervaud (și el membru al grupului „Les Amis...”ascultând o înregistrare a pianistului român realizată pe noul Steinway.

 

            Starea de o excepțională luciditate a lui Lipatti îl determina să privească realitatea cu ironie, chiar dacă stările de anxietate și durerile îl chinuiau. Scrisoarea trimisă pe 29 aprilie 1949 din sanatoriul de la Montana doctorului Henri Dubois-Ferrière confirmă felul său de a privi lucrurile: 

            Dragă Doctore,

Iată sângele.

Aș fi preferat să vă spun, ca Verlaine: iată fructele, florile, frunzele și ramurile. Și apoi iată inima mea care bate doar pentru dumneavoastră (cu 104 bătăi pe minut, seara). Compun cu plăcere, mănânc cu indiferență și dorm cu teamă din cauza durerii misterioase care revine puțin prea des. Cu o jumătate de oră pe zi, de cântat la pian, pe care mi-o impun de ieri, sper să ajung departe, adică să pot cânta de Crăciun... cu cele două mâini, împreună. Cu cele mai devotate gânduri, din partea amândurora. 

Al vostru, Dinu Lipatti”

 

            În relația cu doctorul său, umorul lui Lipatti se exprimă și muzical. Ultima sa compoziție terminată este o scurtă glumă, pentru pian la patru mâini, dedicată (și de ce nu destinată a fi cântată împreună cu) doctorului Henri Dubois-Ferrière. Marșul lui Henri, datat martie 1950, este o piesă intrată în repertoriul mai multor pianiști și, grație aranjamentelor, și al altor instrumentiști.

 

Ultima întâlnire dintre Lipatti și doctorul său a avut loc chiar pe 2 decembrie 1950. „Dinu a suportat transfuzia cu obișnuita lui blândă seninătate. Înainte ca doctoral Dubois-Ferrière să plece, i-a dăruit discurile cu Partita lui Bach, proaspăt apărute, și l-a îmbrățișat.” După câteva ore, sufletul lui frumos, dar obosit de atâta suferință se înălța la ceruri.

 

Colecția Dubois-Ferrière–Lipatti: contribuții la biografia și recepția postumă

Madeleine Lipatti i-a supraviețuit soțului ei timp de 33 de ani și în toată această perioadă s-a îngrijit de moștenirea lui muzicală cu aceeași devoțiune cu care l-a înconjurat pe Dinu, în anii petrecuți împreună în Elveția. A păstrat legăturile de prietenie pe care le-a stabilit cu soțul ei și a conservat cu grijă imaginea postumă a marelui muzician. A menținut intactă colecția de scrisori pe care le schimbaseră de-a lungul anilor, epistole primite de Lipatti de la profesori, prieteni, colegi din lumea muzicii, fotografii, suveniruri, tot acest tezaur emoțional păstrându-l aproape până în momentul morții sale, când și-a exprimat dorința de a-l dărui – spre păstrare – fiicei doctorului Henri Dubois-Ferrière, Dominique Papon, care îi era prietenă. Aceasta i-a respectat dorința și nu a înstrăinat colecția, iar după decesul ei survenit în anul 2015, frații și surorile sale sau descendenții acestora, după dezbaterea succesiunii, au luat decizia de a o preda această arhivă Bibliotecii Universitare și Publice din Geneva, după consultarea mai multor specialiști.

            La momentul cercetării acestei colecții, documentele intrate în posesia Bibliotecii geneveze nu erau încă inventariate. Cele cca. 2100 de file manuscrise, dactilografiate și fotografii erau păstrate în 10 bibliorafturi cu cota 2013, respectiv o cutie ce conținea, și câteva obiecte personale alcătuiesc un ansamblu copleșitor de amintiri personale și de informații biografice cu o încărcătură emoțională specială.

*

Corespondența Madeleine-Dinu Lipatti reprezintă cea mai amplă parte a colecției și ridică dilema etică a consultării/publicării lor, a balanței ce oscilează între valoarea ei documentară și discreția pe care o cere un asemenea gen, menit a rămâne între expeditor și destinatar. Am ales varianta de a puncta câteva aspecte care apar în aceste scrisori, ce aduc câteva raze de lumină suplimentară asupra biografiei și activității muzicale a pianistului și compozitorului Dinu Lipatti.

După stabilirea la Geneva, prima reședință pentru cuplul Madeleine – Dinu Lipatti a fost Hotelul Balmoral. A urmat Mérimont, proprietatea de la Pregny-Chambésy a Mariei Sarasin, sora doctorului Raymond Sarasin, care l-a îngrijit pe pianist –  „Un parc vast, cu arbori seculari, o casă imensă de unde privirea îmbrățișa o panorama încântătoare: un lac și masivul Mont-Blanc.” Apoi, până în anul 1946, au fost în situația de a locui într-un mic apartament mobilat de pe strada Lausanne. În scrisoarea din 7 septembrie 1946, Dinu Lipatti, aflat în turneu la Locarno,  își exprimă bucuria nemărginită de a fi găsit o foarte bună soluție pentru cazarea lor la Geneva : un schimb de apartamente cu cuplul Hentsch-Beretta, prin care aceștia s-ar fi mutat în casa familiei Lipatti de la Paris (Rue St. Romain), iar Dinu și Madeleine ar fi putut locui pe Rue Chaudronniers, la nr.7, acest din urmă apartament răspunzând tuturor necesităților celor doi. Dinu scrie că locuința este compusă din „3 camere, sufragerie, bucătărie mare și luminoasă, baie cu apă caldă permanent, 2 placard-uri, pod, pivniță mare, 200 kg lemne, 200 cărbune, curent industrial, bucătărie cu gaz și electrică, totul mobilat cu gust (mobile dela părinții ei), prize curent „force” în cele 3 camere, la etaj 4 cu posibilitatea de a lucra oricând la pian (ziduri groase) și... cu soare din plin. Totul pentru… 120 frs pe lună.” În plus, imobilul prezenta avantajul că „din camera izolată nu se aude nimic în celelalte 2 camere de la Sud. În clădirea Mooser (scară mare pentru urcat pianul, o cunosc bine). Ei făceau muzică până la 12 noaptea și Mooser habar n’avea. Sus: pod. Jos: vecini cuminți iubitori de muzică. Cartier comercial, cu de toate. Central. Sănătos!” Din aceeași epistolă aflăm că schimbul urma să se facă pentru un an de zile, după care Dinu și Madeleine intenționau să se stabilească (cel puțin pentru șase luni) la Paris: „Tocmai ce visam noi: tu Vieille-Ville, cu domiciliu în Geneva mea iubită, 6 luni aici, 6 luni acolo. La 2 pași de Conservator […] telefon instalat, doar să punem numărul nostru.” Planurile nu au funcționat, probabil din cauza stării oscilante de sănătate a lui Lipatti, dar și a numeroaselor călătorii pe care le avea de făcut pentru a susține recitaluri și concerte. Au rămas la Geneva, în Rue Chaudronnieres (la câțiva pași de casa în care locuiseră Madame d’Agoult și Liszt și în apropiere de cabinetul doctorului Dubois-Ferrière), în acest imobil fără lift. În ultimul an al vieții sale, devenise dificil pentru pianist să urce scările până la etajul unde se afla apartamentul, așa că prietenii lui și ai doctorului Dubois-Ferrière i-au pus la dispoziție o casă la Chêne-Bourg, unde Dinu a locuit împreună cu Madeleine și cu mama lui, până la stingerea sa din viață.

Cu ocazia centenarului nașterii lui Dinu Lipatti, în 2017, la data de 5 decembrie pe casa din strada Chardonierres a fost așezată o placă ce atestă faptul că acolo a locuit între anii 1946 și 1950 Dinu Lipatti. Inițiativa i-a aparținut fiicei doctorului Henri Dubois-Ferrières, Dominique Papon.

*

În aceeași călătorie la Locarno, Dinu Lipatti are ocazia de a-și confirma afinitatea pentru pianele Steinway. În scrisoarea datată 5 septembrie 1946, îi aduce la cunoștință lui Madeleine că găsise un instrument nou, format O (1m80), în lemn de culoare deschisă, lustruit, nr. de fabricație 258-825 și îi cere să le telefoneze unor specialiști pentru a afla anul de fabricație a pianului. „Singurul lucru ce n-am lămurit este sunetul. Am impresia că este un instrument adormit, cu sunet înfundat. Dacă în aceste 3 zile se deschide, ocazia este foarte interesantă!” conchide Lipatti. Nemulțumit în cele din urmă de calitatea instrumentului, nu a continuat discuțiile pentru a-l achiziționa. Abia în anul 1950, dorința sa de a avea un pian Steinway s-a materializat, grație grupului „Les Amis de Dinu Lipatti”, care i-au cumpărat pianul mult dorit și pe care a realizat ultima sesiune de înregistrări pentru casa Columbia.

*

Cele șapte scrisori adresate de Dinu mamei și fratelui său, în toamna anului 1937, când el se afla la București, iar cei doi rămăseseră la Paris, în locuința din Rue St. Romain, sunt printre cele mai sugestive mostre ale talentului literar și ale umorului lui Lipatti, care se întâlnește în spirit cu Ion Luca Caragiale. În povestirile sale se împletesc comicul de situație, de limbaj (contradicția în termeni, automatismele verbale), de nume, iar ironiile sale sunt de o savoare deosebită. Relatările din toamna lui 1937 cuprind și o trimitere la recitalul pe care îl susține la Ateneul Român, împreună cu George Enescu, din care aflăm că a rezolvat o situație imposibilă pentru un muzician obișnuit: „Ca bis, așa a fost împrejurarea că am descifrat pe scenă un Andante de Beethoven pe care nu-l cântasem nici singur, nici cu el. […] dar am avut noroc și a ieșit bine, toată lumea fiind convinsă că l-am lucrat împreună.” Și completează „acum reiau binecuvântata Biblie cu care tot stăteam astă vară la soare: Quartetele de Beethoven!”

*

Corespondența lui Dinu Lipatti din ultimii săi ani de viață constituie un document de o rară intensitate umană și artistică. Scrisorile adresate mentorilor și prietenilor săi – Florica Musicescu, Mihail Jora, Maria și Frank Martin, Ernst Unger, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Costache Popa, Yehudi Menuhin ș.a. – dezvăluie nu doar aspecte ale activității sale muzicale, ci și profundele legături de afecțiune și loialitate care l-au susținut în perioadele de boală și incertitudine. 

Schimbul de scrisori dintre secretarul muzical al Filarmonicii bucureștene, Costache Popa, și Dinu Lipatti este de un interes particular pentru că descrie, pe de o parte, peisajul muzical în perioada tulbure a anilor 1940, iar pe de altă parte, a permis aflarea motivația lui Lipatti de a nu mai reveni în țară. Costache Popa, ginerele scriitorului Mihail Sadoveanu, căsătorit cu Profira Sadoveanu, îi trimite pianistului o scrisoare dactilografiată și redactată în limba franceză, datată 8 septembrie 1945, prin intermediul lui Edwin Fischer. Epistola are scopul de a relua relațiile cu Dinu Lipatti, de al cărui succes în Europa era informat, și de a deveni impresarul lui. În ciuda situației politice dificile („marea nenorocire este că suntem conduși sau mai degrabă împinși. În orice caz sperăm că marii noștri Aliați vor face intervenția necesară pentru ca bunul simț să domnească și ca valorile să fie puse la locul lor de odinioară.”) Costache Popa povestește că, deși a fost supus unei încercări de discreditare, a reușit să mențină relații bune cu organizatorii de concerte din SUA (unde trimisese 17 scrisori la firme de impresariat, însoțite de o călduroasă recomandare a atașatului cultural al SUA în România, Frank Shea, care desemna drept singurul cu care se poate trata în materie de concerte și spectacole) și în Marea Britanie. Prin scrisorile respective, Costache Popa încerca să obțină contracte pentru patru muzicieni: George Georgescu, Constantin Silvestri, Vasile Jianu și Dinu Lipatti. Referindu-se la oferta pe care i-o făcuse un impresar parizian, Charles Kiesgen (care îl reprezenta pe Lipatti în Franța, încă din anul 1938), de a organiza în România concerte pentru câțiva artiști francezi, Popa afirmă că la momentul respectiv intrarea în țară era foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă și spera într-o schimbare viitoare.

            Faptul că Popa îi oferă lui Lipatti informații despre starea de sănătate a Anei Lipatti și despre fratele lui, Valentin, precum și despre Florica Musicescu, pianista Lisette Georgescu, demonstrează că pianistul era în imposibilitatea de a comunica cu familia rămasă în țară și cu alți apropiați. Impresarul îi aduce la cunoștință, totodată, și noutăți despre marii muzicieni din țară: George Georgescu a fost înlăturat de la conducerea Filarmonicii și a fost înlocuit cu Emanoil Ciomac, pus în funcție de Directorul general al muzicii, Mircea Bârsan, implicat în administrarea tuturor instituțiilor muzicale, și „împins” de Matei Socor, Director General adjunct al Radiodifuziunii. George Enescu continua să fie în „grațiile publicului, dar și ale noilor reprezentanți oficiali și ale guvernului.” Ionel Perlea părăsise țara, iar un mare număr de artiști români fuseseră pedepsiți de a fi arătat simpatie pentru regimul anterior. În schimb pianistele Irina Lăzărescu și Lydia Cristian sunt în vogă. Stagiunea 1944-1945 fusese „dezastruoasă”, singurele excepții fiind concertele lui Enescu, un recital al pianistului Alexandru Demetriad și câteva concerte susținute de muzicieni ruși. În anul anterior, refugiat la ferma lui Marin Ciortea de la Copșa Mică, împreună cu întreaga familie, Costache Popa amintește de stagiunea anterioară, în care își avuseseră locul câteva concerte „magnifice”, printre care și cele două prezențe ale lui Herbert von Karajan la București, considerate a fi fost „punctul culminant al stagiunii”. Popa povestește că dirijorul german: „a avut un succes nebun și s-a bucurat de o popularitate demnă de o vedetă americană. Ce personalitate puternică! Ce tiran imposibil! Și totuși, ce dragoste! Farmecul lui nu are limite. Este pentru prima data când E. Ciomac a scris o cronică pierzându-și complet controlul asupra minții sale critice. A fost un elogiu delirant, plin de entuziasm, ca o scrisoare de dragoste. După Karajan, nu mai exista decât Karajan.” Dinu Lipatti va avea două colaborări importante cu dirijorul german: va înregistra pe 9-10 aprilie 1948 în studiourile Abbey Road din Londra, pentru Columbia, Concertul op.54 de Schumann, iar  pe 23 august 1950 susține ultimul său concert cu orchestra, la Festivalul de la Lucerna, interpretând sub conducerea dirijorală a lui Herbert von Karajan, Do majorul, KV467 de W.A.Mozart. 

Deși era convins de succesul pe care l-ar fi avut un concert al lui Lipatti la București, Costache Popa îl sfătuiește să nu se întoarcă. Ba mai mult, în dorința de a părăsi țara (știindu-și familia la adăpost, datorită socrului său, aflat în bune relații cu regimul comunist), își oferă serviciile de secretar al lui Lipatti, dacă pianistul ar avea nevoie de el. Pentru aceeași idee pledează și scrisoarea din 11 noiembrie 1945, în care îi transmite câteva contacte de la Londra (John Amery din Ministerul de Informații, Secția Balcani) și SUA (16 birouri de impresariat, printre care Arthur Judson, INC – impresarul lui George Georgescu și Willmore & Powers – impresarul lui George Enescu).

            Povestea corespondenței purtate de Dinu Lipatti cu Costache Popa pare a avea un final în anul 1947, așa cum reiese din rândurile monografiei pianistului, sub semnătura lui Dragoș Tănăsescu și Grigore Bărgăuanu. Popa și-a luat libertatea de a solicita statului român o autorizație de intrare și ieșire din țară pentru Lipatti, în speranța că îl va convinge să se întoarcă pentru a concerta în România. Autorii monografiei s-au aflat în posesia lungii scrisori prin care Lipatti își explică refuzul de a se întoarce în țară, nefiind surprins de obținerea acelei autorizații, atâta vreme cât nu fusese implicat în viața politică nici o dată. Explicându-i îndatoririle contractuale pe care le are pentru anul viitor, Lipatti conchide că „rămânând în străinătate poate fi mai util țării sale.”

*

            S-a vorbit și s-a scris în repetate rânduri despre preocuparea unor artiști importanți de a-l sprijini pe Lipatti în lupta sa cu maladia care i-a afectat grav ultimii ani ai vieții. De pildă, Yehudi Menuhin se arată dornic de a-l ajuta cu sfaturile unui medic din Los Angeles și de a-i transmite medicamente naturiste, precum și o dietă. Iată ce notează violonistul pe 11 aprilie 1950:

            „Dragă Dinu,

Tocmai i-am scris prietenului meu, Dr. Schreiber, din Los Angeles și sunt sigură că vei primi vești de la el în curând.

Acum câteva zile ți-am trimis o sticlă de pastile minerale, făcute din iarbă de mare presată. Acestea conțin, în forma lor naturală și organică, toate mineralele de care are nevoie organismul. […] Veți primi de la Dr. Schreiber diverse cărți și publicații care vă vor oferi toate informațiile necesare cu privire la acest tratament. În ceea ce privește dieta, ar fi mai bine să consumi iaurt în loc de lapte, brânzeturi bine fermentate, cum ar fi Roquefort sau Schabziger, puțină carne ușor gătită, carne de pasăre, rinichi, inimă, toate organele pe scurt. Această carne este mult mai bună pentru dumneavoastră decât carnea de oaie sau de porc. Consumați mult pește, de preferat din mare și luați trei pastile pe zi, înainte de micul dejun. Sunt sigur că veți observa rapid o îmbunătățire și că, având răbdare și o dietă bună, vă veți recăpăta sănătatea. Rețineți, totuși, că după ce ați renunțat complet la consumul de dulciuri, când începeți să le consumați din nou, o săptămână până la 10 zile, trebuie să evitați total zahărul și să-l înlocuiți cu miere pură bună, de preferință din fagure. Puteți consuma și melasă neagră, dar ar trebui să alegeți tipul cel mai crud, adică cel mai puțin rafinat. Această melasă neagră este foarte bogată în minerale, iar efectul ei este minunat.” 

            Câteva luni mai târziu, și Yehudi Menuhin va fi implicat în procurarea Cortizonului pentru Dinu Lipatti, medicament ce i-a dat vigoarea necesară pentru a face ultima sesiune de înregistrări pentru Columbia. Același Dr. Schriber apare în epistola violonistului: „I-am scris Dr. Shriber și am comandat medicamentele (Cortizon, ACTH) pentru tine. Sunt sigur că le vei primi curând”, scrie Menuhin în această scurtă scrisoare.

 

Madeleine Lipatti. Pagini epistolare (1950 – 1983)

Corespondența purtată de Madeleine în anii care au urmat dispariției lui Dinu Lipatti cuprinde mărturii esențiale despre modul în care memoria pianistului a fost păstrată și ocrotită. Scrisorile lui George Enescu și Maruca, Lisette Georgescu, Remus Țincoca, Miron Șoarec, Mîndru Katz, Walter Legge și alți prieteni către Madeleine conturează, în primul rând, eforturile acesteia din urmă de a conserva moștenirea muzicală a lui Lipatti, punând limite oricăror inițiative neconforme cu caracterul și discreția soțului său (de pildă, refuză o ofertă din partea unui studio din SUA de a produce un film de dragoste bazat pe povestea lor) și stimulând demersurile culturale ce veneau să onoreze imaginea pianistului, iar în al doilea rând, demonstrează respectul de care soția lui Lipatti, se bucura atât ca muziciană (prin ofertele pe care le primea de a preda și de a susține concerte), dar și ca soție devotată, care îl îngrijise cu totală dăruire până în ultimul moment pe pianist. În primul capitol se înscrie, în primul rând, existența textelor commemorative scrise de colegi, colaboratori și prieteni și publicate de Madeleine Lipatti în cadrul volumului In memoriam Dinu Lipatti, apărut în anul 1970, pentru a marca cele două decenii de la moartea pianistului, la Geneva, Éditions Labor et Fides. La Bilbioteca din Geneva, în colecția donată de familia Dubois-Ferrière, figurează discursurile susținute în cadrul ceremoniilor comemorative din anii 1950, 1952 și 1970, cuprinse apoi în carte. Nu lipsește nici corespondența cu un cabinet de avocatură, în vederea redactării testamentului lui Dinu Lipatti, care printr-un document olograf își exprimă dorința ca drepturile de autor ce i se cuvin să-i revină, după moartea sa, soției, Madeleine Lipatti.

Listele înregistărilor și ale creațiilor lui Dinu Lipatti, cărora li se adaugă o serie de articole din presa românească, programe radio din Elveția și România în care existau transmisii cu înregistrări ale lui Lipatti, articole despre concertele și recitalurile în care se interpretau lucrări de Lipatti, completează această amplă arhivă.

Câteva file ale colecției Dubois-Ferrière vin să amintească o pagină interesantă a muzicii românești. În anul 1968, Madeleine Lipatti este înștiințată din țară că are de încasat o sumă semnificativă de bani, reprezentând drepturile de autor ce îi revin în urma interpretării lucrărilor lui Dinu Lipatti. Banii trebuiau încasați degrabă și cheltuiți în țară. Prin intervenția lui Ion Dumitrescu, președinte al Uniunii Compozitorilor la acea vreme și a lui Mihai Jora, s-a obținut permisiunea ca banii să poată fi ridicați printr-o procură, după cum notează într-o scrisoare pianista Lisette Georgescu, prietenă a lui Madeleine, care se oferă să ridice banii și să-i depună la bancă. Această stratagemă ar fi împiedicat statul român să blocheze suma (data limită fiind 15 decembrie 1968) și ulterior, ei ar fi putut fi folosiți într-un alt mod, dar fiind că ar fi figurat pe numele Lisettei Georgescu, care o asigură pe Madeleine, în aceeași scrisoare, și de discreția lui Ion Dumitrescu în această chestiune. Răspunsul soției lui Dinu Lipatti nu îl avem, desigur, dar se poate presupune că are inițiativa de a aloca cea mai mare parte a sumei de 64.862 lei pentru înființarea un premiu care să poarte numele marelui muzician, iar pentru a nu da naștere unui blocaj, este sfătuită într-o scrisoare trimisă din Basel, al cărei autor se semnează indescifrabil, să se adreseze Ministerului Culturii, pentru ca banii să poată fi virați din contul Uniunii Compozitorilor în cel al forului guvernamental. Într-o adresă păstrată în ciornă în Colecția Dubois-Ferrière – Dinu Lipatti, Madeleine Lipatti i se adresează lui Pompiliu Macovei:

                        Stimate Domnule Ministru,

               În dorința de a perpetua memoria lui Dinu Lipatti, genialul meu soț și de a contribui la promovarea valorilor românești, așa cum a dorit el fiind încă în viață, am decis să atribui o mare parte din suma provenită din drepturi de autor ale sale, sumă ce-mi revine ca văduvă și care se află la Uniunea Compozitorilor români, sub forma unei donațiuni „Premiul Dinu Lipatti” în suma de lei 40.000 (patru zeci de mii).

               Această sumă va fi vărsată de procuratoarea mea, Dna Elizabeta Flora Georgescu, Ministerului Dvs. sub denumirea de „Fondul Dinu Lipatti” ce va servi la atribuirea unui Premiu de lei 2000 în fiecare an de către un juriu desemnat de Ministerul Dvs. unui elev al Conservatorului Ciprian Porumbescu din București, str. Știrbei Vodă 33, cu începere de la 2 decembrie 1970.

               Vă mulțumesc anticipat și vă rămân recunoscătoare pentru acceptarea donațiunii mele și organizarea acestui premiu și vă rog să binevoiți a primi asigurarea distinsei mele considerațiuni.

                                                                           Madeleine Lipatti

Dintr-un alt document redactat în limba franceză, dactilografiat și datat 5 decembrie 1968, aflăm și dorința soției lui Lipatti, adresată către Rectorul Conservatorului, Victor Giuleanu, de a acorda Premiul Dinu Lipatti alternativ studenților pianiști și compozitori.

                                    Domnule Rector,

               Telegrama pe care v-am trimis-o ieri v-a adus la cunoștință proiectul meu de a înființa o Fundație Dinu Lipatti la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București.

Îmi propun să perpetuez memoria acestui mare muzician român care a făcut cinste țării sale și ca amintirea sa să fie o realitate pentru tinerii elevi ai Conservatorului din București, ca și pentru cei ai altor conservatoare din România, dacă veți considera potrivit.

Donația se realizează printr-un act notarial, autentificat la data de 2 aprilie 1969, pe care îl publicăm aici, Madeleine Dannhauer Lipatti fiind reprezentată de pianista Lisette Georgescu (Elisabeta-Flora Georgescu).

Premiul s-a acordat începând cu anul 1970, iar prima laureată a fost pianista Doina Dacian, studentă în anul IV la clasa prof. Cecilia Manta. „Bursa Lipatti” i-a fost acordată cu ocazia concertului prin care a fost comemorat Dinu Lipatti, la 20 de ani de la moartea sa, pe 1 decembrie 1970, premierea fiind realizată de Ovidiu Drâmba și de pianista Lisette Georgescu. Lista câștigătorilor este greu de reconstituit, în lipsa unei arhive. Dacă se cunoaște faptul că, în 1977, câștigătoare a fost pianista Oana Velcovici, datorită colecției Dubois-Ferrière, aflăm că în anul 1973, laureat a fost tânărul compozitor Adrian Iorgulescu, atunci în vârstă de 22 ani, care îi adresa o scrisoare de mulțumire lui Madeleine Lipatti:

„Stimată Doamnă Lipatti,

Primind zilele trecute scrisoarea dumneavoastră atât de emoționantă (pentru care vă prezint mulțumirile mele), mă grăbesc să vă aduc la cunoștință câteva lucruri despre laureatul premiului Dinu Lipatti, precum și despre bucata premiată.

Am terminat în 1970 Liceul de muzică, după care am intrat în Conservatorul bucureștean la Facultatea de Compoziție – pe care o voi absolvi în acest an – timp în care am scris o serie de lucrări de la miniaturi până la genuri ample simfonice sau vocal simfonice.

Piesa „Sonata pentru două piane” premiată prin generoasa dumneavoastră participare, compusă în 1973, reprezintă materializarea sonoră a dorinței autorului de conciliere a formelor tradiționale cu elemente modale extrase din folclorul românesc.

Sinteza celor două direcții conferă soliditate construcției muzicale pe de-o parte, dar și subtilitatea melosului popular, pe de altă parte – traseu printre care, un loc de cinste ocupă și eminentul dumneavoastră soț.

În dubla sa calitate de pianist și compozitor Dinu Lipatti a făcut cunoscută peste hotarele țării nu numai muzica românească, ci și o filosofie specifică acestui neam, dezvăluind omenirii nobila spiritualitate a poporului său. O datorie de onoare din care Dinu Lipatti a făcut o profesiune de credință. Iată de ce consider că primirea premiului de compoziție Dinu Lipatti mă obligă la noi căutări, la noi încercări componistice, legate de tradiția și cuceririle muzicii românești.

Doresc, și sper totodată, să confirm pe mai departe drumul deschis prin acordarea acestui premiu.

Mulțumindu-vă încă o dată, profit de perioada în care ne găsim pentru a vă ura multă sănătate și fericire cu prilejul sărbătorilor de iarnă și Anului Nou.

                                                                                                         Cu considerație,

26 decem[brie] [1]973                                                                  Adrian Iorgulescu

 

Concertele de gală ale Fundației Dubois Ferrière – Dinu Lipatti

În anul 1969, decesul câtorva copii bolnavi de leucemie nu din cauza bolii, ci a unor infecții generalizate cauzate de deficiența imunitară asociată maladiei, doctorul Henri Dubois-Ferrière  a dorit să construiască o cameră sterilă în Spitalul pentru copii din Geneva, însă nu dispunea de fondurile necesare. După discuții îndelungi, medicul a avut o idee salvatoare: de a cere ajutorul violonistului Henryk Szeryng pentru a organiza un concert caritabil cu ocazia comemorării lui Dinu Lipatti, la 20 de ani de la moartea lui. Fondurile obținute urmau să fie folosite pentru finanțarea camerei sterile, numite „izoletă”. Szeryng nu doar că a acceptat propunerea, dar s-a oferit să discute și cu pianistul Nikita Magaloff și cu violoncelistul Pierre Fournier, pentru a forma un trio. Din nefericire, doctorul Dubois-Ferrière, grav bolnav, se stinge din viață pe 8 iulie 1970, înainte ca evenimentul caritabil să fi putut avea loc, însă comitetul de organizare a concertului, alcătuit din Suzanne Salmanowitz, Pierre Sciclounoff și Georges-Henri Martin își continuă eforturile în vederea construirii camerei sterile, atât de necesare, și astfel ia naștere Fundația Dr. Henri Dubois-Ferrière – Dinu Lipatti, legal constituită la data de 20 noiembrie 1970. Primul concert caritabil organizat de Fundație a avut loc pe 25 august 1973 la Grand Thèatre Cédons și a fost susținut, cu generozitate, de soprana Elizabeth Schwartzkopf, violonistul Yehudi Menuhin și violoncelistul Mstislav Rostropovich. Suzanne Salmanowitz povestește: „De îndată ce pronunțam numele Dinu Lipatti, răspunsul era «Da!» Interpreții acceptau aproape tot ce le ceream. Madeleine Lipatti, soția sa, a fost minunată. Ea însăși era o excelentă pianistă și avea contactele marilor artiști din epocă. Ea contacta interpreții, ceea ce ne-a ușurat enorm sarcina.”

Seria concertelor de gală oferite de Fundației Dr. Henri Dubois-Ferrière – Dinu Lipatti reconstituită pe baza informațiilor existente la Biblioteca din Geneva și în arhiva Fundației, a continuat la Victoria Hall după cum urmează: 

1975 – Mstislav Rostropovich, Collegium Musicum din Zürich, dirijor Paul Sacher.

1977 – Ansamblul vocal-instrumental din Lausanne, dirijor Michel Corboz. 

1979 – Martha Argerich, Orchestra de Cameră Franz Liszt. 

1980 – Alicia de Larrocha. 

1982 – Maurizio Pollini.

1984 – Bruno-Leonardo Gelber, ansamblul Mozarteum din Salzburg, dirijor Ralf Weikert.

1987 – Barbara Hendricks, Orchestra de la Suisse Romande, dirijor Armin Jordan.

1989 – Barbara Hendricks. 

1991 – Orchestra din Philadelphia, dirijor Riccardo Muti.

1993 – Anne Sophie Mutter, Orchestra de Cameră din Wurtemberg, dirijor Jörg Faerber.

1995 – Martha Argerich, Orchestra Națională Rusă, dirijor Mihail Pletniov. 

1996 – Cvartetul Sine Nomine.

1997 – Dirijorul Kurt Masur, Orchestra Gewandhaus din Leipzig.

1999 – Dirijorul James Levine, Orchestra Teatrului Metropolitan din New York.

2000 – Anne-Sophie Mutter, Lambert Orkis.  

2002 – Vadim Repin, Orchestra Philharmonia din Londra, dirijor Vladimir Ashkenazy. 

2003 –Radu Lupu.

2005 –Anne-Sophie Mutter, Camerata Salzburg.

2008 – Martha Argerich, Nelson Goerner, Sol Gabetta, François-Xavier Poizat, Orchestra de la Suisse Romande, dirijor Neeme Järvi.

2010 –Anne-Sophie Mutter, Lambert Orkis.

2011 – Maria-João Pires, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, dirijor Riccardo Chailly.

2012 – Ansamblul Stradivari (Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg). Dirijor Valery Gergiev. 

2014 – Martha Argerich, Orchestra Filarmonică Regală, dirijor Charles Dutoit. 

2017 – Nelson Freire, Orchestra de la Suisse Romande, dirijor Jonathan Nott. 

2019 – Nelson Goerner, Orchestra Philharmonia din Londra, Esa-Pekka Salonen. 

 

Prolog

După 9 ani de la moartea lui Dinu Lipatti, pe 6 decembrie 1959, Nadia Boulanger, fosta profesoară de compoziție și prietenă a pianistului, i-a adresat doctorului Dubois-Ferrière o scrisoare, care – cu o emoție neblurată de trecerea timpului, dar și cu o obiectivitate pe care nu avem motive să o contestăm, – aduce un evantai de semnificații. 

„Dragă prietene, 

Într-o seară îndepărtată de decembrie, totuși încă atât de aproape, după ce am părăsit casa devenită de-acum moartă, m-ați luat de umeri, în tren, și mi-ați înmânat un mic pachet: ‘din partea lui Dinu’. Tabletele pe care mi le trimitea întotdeauna pentru pisicuța mea. Acest gest mic, încărcat de atâta sens, m-a emoționat până la lacrimi atunci și de atunci nu a încetat să mă miște. Câte gînduri nu mi-a răscolit. Au trecut nouă ani de când Dinu a plecat luând cu el și părți din inimile noastre. Nu putem spune ce trebuie păstrat protejat în adâncul nostru. Dar vreau doar să vin să vă îmbrățișez în amintirea lui. Să vă aduc acest semn care prelungește ceea ce nimic nu va șterge vreodată. Până în ceasul din urmă. Mă gândesc la dumneavoastră, la acea luptă sfâșietoare fără speranță, la durerea dumneavoastră în fața neputinței de a salva o viață – o ființă atât de grandioasă, atât de dragă. Ați făcut foarte mult pentru el. Ați făcut posibil ca el să rămână viu printre noi și să lase această mărturie care îi aduce gloria. Și, mai mult decât atât, ați permis ca, prin muzică, el să lumineze pe cei care nu l-au cunoscut niciodată. Vă rog să primiți amândoi întreaga mea afecțiune profundă și tandră, precum și duioșia mea pentru cei mici. 

Cu toată inima a voastră, 

Nadia.”

Medicul Henri Dubois-Ferrière nu i-a putut salva viața lui Dinu Lipatti, dar i-a oferit, fără să știe, veșnicia. Prin îngrijirea sa atentă, i-a datt timp — acel timp în care Dinu Lipatti a putut înregistra cele mai tulburătoare mărturii ale artei sale și a urcat pe scenă pentru ultimele sale concerte și recitaluri. Aceste clipe dăruite de medic au devenit, în mod paradoxal, nemuritoare: sunt cele care i-au asigurat lui Lipatti nu supraviețuirea biologică, ci supraviețuirea în conștiința lumii — o formă mai înaltă de viață, aceea a eternității prin muzică.

Grație cercetărilor continue și a descoperirilor cu privire la tratamentul leucemiei și al cancerului, medicii au reușit să vindece cazuri de pacienți afectați de cancer limfatic. Cu tratamentele de astăzi, poate că Dinu Lipatti ar fi putut să-și împlinească destinul uman și muzical, fascinând generații de melomani în sălile de concert. 

Bibliografie:

Cosma, Lazăr Octavian – Universitatea Națională de Muzică din București la 140 de ani, Editura UNMB, 2010.

Lipatti, Madeleine – In memoriam Dinu Lipatti. Mărturii, Grafoart, București, 2018.

Tănăsescu, Dragoș, Bărgăuanu, Grigore – Dinu Lipatti, Grafoart, 2025.

*** Dinu Lipatti. Scrisori. Volumul I. Volum îngrijit de Monica Isăcescu și Ștefan Costache, Grafoart, 2017.

*** Dinu Lipatti. Scrisori. Volumul II. Volum îngrijit de Monica Isăcescu și Ștefan Costache, Grafoart, 2018.