Universul pe care îl locuim este, din fericire, stabil și predictibil – așadar, cauzalitatea și raportarea la context rămân instrumente pentru a-l înțelege. Am apelat la acest truism doar pentru a-l  pune în opoziție cu o altă idee – și voi cita aici din volumul „Mihail Jora, un modern european” semnat Florinela Popa care, referindu-se la profesorul Mihail Jora, la clasa lui de compoziție de la Academia de Muzică și Artă Dramatică din București, face următoarea subliniere: „Condiția esențială pe care o impunea în elaborarea temelor era muzicalitatea, aceasta putând compensa, între anumite limite, încălcarea unor reguli ale armoniei severe.” Muzicalitatea, așadar, ținând de inefabil, situată dincolo de logica ordinară, reprezenta un principiu prioritar, pe care, cu siguranță, l-a cultivat și în ceea ce-l privește pe Dinu Lipatti, între primii săi discipoli. Stilul interpretativ, muzicalitatea, intuiția, inspirația – iată date pe cât de familiare tuturor, pe atât de inefabile: le simțim și, totuși, ele rămân impalpabile dar dau amprenta de neconfundat a unor fenomene precum este și cel pe care-l evocăm - Dinu Lipatti. Nu putem sonda, deci, inefabilul în acest recurs la trecut ci vom rememora date, fapte cât se poate de concrete, ținând de  realitatea românească interbelică; pentru că esența unui artist este, în același timp, insondabilă și rezultat al timpului său.

Dinu Lipatti - clasicul pianisticii mondiale, compozitorul - a apărut, poate deloc întâmplător, în cel mai fast moment din existența României moderne, o perioadă furioasă și din punct de vedere cultural. O Românie care se definea,  se consolida și se afirma, în același timp, odată cu instituțiile ei mari – între care nu cred că greșim dacă plasăm și Societatea Română de Radiodifuziune. De altfel, Lipatti a crescut aproape în paralel cu Radioul public, având doar 11 ani în momentul începerii emisiei permanente, în 1928.

Trebuie spus că în anii de început, de pionierat ai Societății Române de Radiodifuziune, muzica clasică a însemnat o componentă prioritară în programele sale; însă faptul nu s-a subînțeles, așa cu poate părea azi - s-a militat pentru asta iar meritul îi revine, fără doar și poate, lui Mihail Jora, care a făcut misionariat inventând mai mult decât ceea ce se numește astăzi Stagiunea Muzicală Radio. Așadar, putem spune că, fără Mihail Jora, istora muzicii clasice la Radio România e foarte probabil că ar fi arătat cu totul altfel.

Din primul an, 1928, s-a amenajat în strada General Berthelot nr. 60, care e și actuala adresă a Radioului, un Studio ale cărui dotări erau la standardele acelui timp. Fusese aranjat într-un salon încăpător, tapisat cu catifea iar pereții erau acoperiți cu un strat de rumeguș de plută, gros de 20 cm, pentru a absorbi vibrațiile, cu podeaua groasă acoperită de pluș ca și plafonul. Același pluș în falduri proteja geamurile duble de cristal. Salonul era prevăzut cu un pian de concert. Astfel, o orchestră compusă din 20 de membri putea concerta în condiții optime.

De la data de 1 noiembrie 1928, data oficială a începutului Societății Române de Radiodifuziune, referent muzical și, după 2 luni, director al programelor muzicale a devenit, deci, Mihail Jora: la 39 de ani - o autoritate atât muzicală cât și a vieții publice românești în general, ca „mare mutilat” în Primul Război Mondial, în care și-a pierdut un picior. Jora și-a mobilizat întreaga capacitate proiectării programelor muzicale, care erau pe atunci, fără excepție, live. Uneori, poate adesea, chiar Jora era nevoit să cânte, așezându-se la pian, improvizând atunci când punctualitatea invitaților lăsa de dorit. Se fac presiuni ale ascultătorilor în favoarea muzicii populare sau a celei ușoare dar Jora nu cedează, pledând pentru valoare și diversitate.

Cu perseverență, Mihail Jora a luptat pentru o stagiune simfonică și pentru o orchestră permanentă care s-o servească – pornind de la, inițial, doar 5 instrumentiști angajați; și a reușit asta, dirijând chiar el un număr apreciabil de concerte, dincolo de efortul de a organiza totul. Mai exista o particularitate a primilor ani de subliniat: lipsa totală a publicului, acuzată de unii muzicieni ca factor negativ, studioul de atunci nefiind prevăzut cu locuri pentru spectatori. Reamintim că actuala Sală Radio (sau Studioul „Mihail Jora”) se află în folosință doar din 1961. De asemenea, nu existau pauze estivale, stagiunea 1932-1933 desfășurându-se, spre exemplu, între 1 septembrie 1932 și 31 august 1933. De asemenea, orchestra era antrenată, în paralel, în numeroase emisiuni. În 1931, 70 la sută din programele muzicale au fost acoperite de Orchestra Radio prin evoluții în direct. Iată o imagine cu Orchestra Radio, în stagiunea 1929-1930 – avea 14 membri.

Și din nou Orchestra Radio, mult mai numeroasă, în stagiunea 1930-1931.

De la prima emisiune a postului, transmisă în eter la data de 1 noiembrie 1928, ascultarea emisiunilor de radio devenise o practică pentru mulți români. În 1939 existau 316.000 aparate de radio; se obișnuia ascultarea în comun a unor concerte și piese de teatru, astfel că aproximativ două milioane de români beneficiau de transmisiunile Societății Române de Radiodifuziune.

Într-un interviu publicat în 2 octombrie 1928, în revista „Radiodifuziunea”, George Enescu vorbea despre radio ca despre „Noua minune a lumii, acel miracol ca-n povești...”. Era, pe atunci, o descoperire foarte proaspătă, comparabilă cu cinematograful sau cu apariția internetului, mult mai apropiat de noi. Radioul a însemnat prima mare revoluție în comunicare – care era imediată, acoperea spații geografice mari și era relativ accesibilă tuturor. Era o revoluție de pe urma căreia în primul rând muzica clasică a avut atunci imens de câștigat, aceasta devenind, dintr-o dată, o valoare la îndemnâna oricui, mai ales a acelora, majoritari, care nu avuseseră acces vreodată la o sală de concert. Și mai trebuie spus că Societatea Română de Radiodifuziune, care a început să emită zilnic în 1928, nu a venit cu mult după momentul în care radiofonia devenise un bun obișnuit: BBC, spre exemplu, a luat ființă în 1922.

În ceea ce privește audiența, impactul asupra ascultătorilor, în 1941, la o populație de 13.535.757 de români, un aparat de radio revenea la circa 44 de persoane. „În 1932, Societatea de Radio avea 150 000 de abonați, în Capitală contându-se, astfel, pe 30 000 de ascultători ai concertelor simfonice. Evident, mulți iubitori ai artei sunetelor din țară se găseau în fața aparatelor când se transmitea muzică.” – remarcă Octavian Lazăr Cosma în volumul său „Simfonicele Radiodifuziunii Române.”

Acesta este contextul, caracterizat de pionierat și entuziasm, în care Dinu Lipatti a debutat, ca solist, la Radio: s-a întâmplat în 21 martie 1933, așadar când abia împlinise 16 ani. A cântat atunci Chopin, probabil autorul cu care îl asociem cel mai strâns – Concertul nr. 1 op. 11 în mi minor, sub bagheta lui Theodor Rogalski. Din program au mai făcut parte „Pagini simfonice” de Mansi Barberis, o primă audiție, Variațiunile simfonice pentru violoncel și orchestră de Léon Boëllmann și Suita poetică a lui Antonin Dvorak.

Îl regăsim, din nou, în simfonicele Radiodifuziunii Române abia în 16 aprilie 1940, de această dată ca dirijor șial unei lucrări proprii în primă audiție absolută: Șase sonate de Domenico Scarlatti în aranjamentul său pentru flaut, oboi, clarinet, corn și fagot. Programul a fost completat de muzica lui Bach dirijată de Lipatti: Concertul BWV 1061 în Do major pentru două piane și Concertul brandenburgic nr. 3. Soliste: Smaranda Atanasoff și Madeleine Cocorăscu.

Al treilea și ultimul concert din istoria Simfonicelor Radiodifuziunii Române cu Dinu Lipatti ca solist, din 16 februarie 1943, a mai avut pe afiș un nume faimos, ceea ce, asociat cu programul mai pretențios din perspectiva aparatului orchestral, sugerează creșterea de valoare pe care o înregistra ansamblul simfonic. Bagheta a fost mânuită, atunci, de olandezul Willem Mengelberg, artistul cu cea mai îndelungată activitate ca dirijor principal al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam (50 de ani, între 1895 și 1945), căruia Richard Strauss i-a dedicat poemul „O viață de erou”. Mengelberg avea, atunci, 72 de ani.

Prezența lui Willem Mengelerg la București a însemnat două concerte, ambele la Ateneu (primul, cu program integral Beethoven, având loc în 11 februarie). Au existat temeri că Orchestra Radio nu avea să facă față, că mult mai potrivită ar fi fost Filarmonica. Însă Mengelberg a repetat 2 săptămâni, după un program spartan: între orele 9 și 13 pe partide, iar între orele 15 și 17 – cu întreaga orchestră. Iată ce spunea Mengelberg, într-un interviu pentru „Curentul”: „Am găsit un instrument suficient de înzestrat și de suplu pentru a servi așa cum am vrut și cum e în permanență dorința mea, operele cărora mă dăruiesc. Orchestra mi-a acordat cu pricepere și devotament toată atenția ei.”

Poate că Lipatti nu a fost atunci chiar el în prim-planul atenției, dar nu a trecut deloc neobservat: Emanoil Ciomac remarca nivelul atins de Orchestra Radio în simfonicele lui W.  Mengelberg și ale tânărului pianist Dinu Lipatti. A fost subliniată, tot în presă, „puritatea de stil obținută. […]Satisfacía artistică pe care a dat-o d. Mengelberg prin conducerea Orchestrei Radio, care a fost ascultătoare, și partea pianului susținută de Dinu Lipatti a fost răsplătită de entuziasmul publicului, care a mulțumit astfel oaspetelui nostru.” - se putea citi în „Porunca vremii”.

Dinu Lipatti a oferit, cu acel prilej, Concertul nr. 1 de Franz Liszt. Programul s-a deschis cu uvertura „Euryanthe” de Carl Maria von Weber și s-a încheiat cu Ceaikovski – Simfonia a V-a.

Iată cum consemnează evenimentul Miron Șoarec în cartea sa "Prietenul meu, Dinu Lipatti”: „Succesul a fost enorm. Dinu Lipatti a fost chemat la rampă de vreo 8-9 ori de publicul care-l ovaționa în delir. În tot acest timp, Mengelberg a rămas pe podium lângă pupitrul dirijoral, entuziasmat. Văzând că Dinu se limita la a mulțumi publicului, după ultima chemare maestrul l-a luat de mână și l-a așezat la pian. După suplimentul acordat, cel mai încântat spectator era bătrânul dirijor care nu mai contenea să aplaude.

Când sala a început să se mai liniștească, Willem Mengelberg l-a îmbrățișat cu căldură pe Dinu Lipatti, în aplauzele publicului.” Sigur că ar fi stricat să știm ce bis a oferit, atunci, Dinu Lipatti.

În ceea ce-l privește compozitorul Lipatti, prezența lui în programele simfonicelor Orchestrei Radio, în timpul vieții, este dezamăgitoare: câștigătorul din 1934 al Premiului "Enescu” nu s-a regăsit pe afișe decât de 3 ori: în 16 aprilie 1940, când și-a dirijat aranjamentul celor 6 sonate de Domenico Scarlatti; în 8 mai 1941, când Ionel Perlea i-a inclus în programul integral românesc „Chef cu lăutari””, moment din suita „Șătrarii”; și în 23 aprilie 1942, când George Enescu a condus exact aceeași micșcare. Extrem de puțin, dacă avem în vedere comparații cu alte nume autohtone mult mai promovate atunci și care au fost trecute, astăzi, în uitare.

Mai punctăm un aspect, cred, foarte interesant - cel al înregistrărilor făcute de Dinu Lipatti în fața microfoanelor Radio România. Aș ține să subliniez, pe de o parte, că e vorba despre perioada de pionierat a tehnicii înregistrărilor muzicale de studio; o epocă, totuși, a avangardei tehnologice, raportate la momentul respectiv. De aceea, cred că e inadecvat că judecăm calitatea tehnică a acestor imprimări prin comparație cu ceea ce știm astăzi: aceste realizări trebuie apreciate în contextul epocii, ca vârf în acel moment.

Ar mai fi ceva de subliniat: este vorba despre discuri ce reprezentau oglinda fidelă a intepretării într-un moment dat, întrucât nu suportau editări nici în timpul înregistrării, nici după – era o consemnare curată, de tip analog, a unui eveniment sonor; nu se puteau face reluări, suprapuneri, tăieruri sau alte altfel de manevre banale astăzi: ceea ce cântai se imprima cu fidelitate, ca în cazul înregistrărilor din concert.

Radiodifuziunea Română era singura care deținea acest mijloc de înregistrare, în momentul respectiv. Suporturile audio erau așa-numitele „discuri tari” sau „discuri de decelit” – și, aici, am apelat la denumirile utilizate de colega noastră Olga Grigorescu de la Radio România, cea care a mai putut avea contact cu acest format premergător vinilului. Din păcate, nici acum și nici în anii precedenți nu am putut găsi pe cineva care să fie în măsură să descrie parametrii tehnici ai acestor discuri – momentul istoric e prea îndepărtat de noi, cei avizați nu mai sunt în viață. Din păcate, încă nu am putut localiza unde se află aceste discuri în arhivele Radio România – ele nu figurează, aparent, în vreo evidență.

Putem vorbi de două categorii de imprimări făcute de Lipatti la Societatea Română de Radiodifuziune: 6 lucrări solo, ce nu depășesc, în total, 13 minute, din aprilie 1941, și două sonate pentru pian și vioară (a II-a și a III-a) de George Enescu. Ultimele sunt relativ mai cunoscute, grație valorificărilor ulterioare pe disc – reprezintă imprimări din 1943. Însă grupa inițial amintită a fost recuperată grație eforturilor lui Grigore Bărgăuanu și oferite pe compact-disc în 1995, sub egida casei Archiphon, și datorită entuziasmului lui Mark Ainley. Aș remarca aici că prima versiune înregistrată a Coralului din Cantata BWV 147 de Johann Sebastian Bach – Myra Hess, cântecul său de lebădă, a fost imprimată, în 1941, pentru Radio România.

Așa cum remarcă Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu în monografia „Dinu Lipatti” apărută la Editura Muzicală, în 2000, „...mai multe din înregistrările radio, ocazionale, sau unele particulare ale lui Lipatti au fost distruse, conform contractelor și reglementărilor în vigoare în momentul producerii lor, sau, pur și simplu, deteriorate sau pierdute. Mai există, probabil, unele înregistrări, nedescoperite încă, pe care le așteptăm cu îndreptățită nerăbdare.” Așadar, nu e exclus ca viitorul să ne mai rezerve surprize plăcute.

Lipatti a fost, și poate că azi nu mai e atât de evident, exponențial și pentru o Românie interbelică prosperă, bogată. Provenea dintr-o familie înstărită, burgheză – aparținea, deci, „lumii bune” a Bucureștilor acelor vremuri, o lume a prococolului și bunelor maniere pe care le stăpânea, fără îndoială, desăvârșit. Atenția pentru modul de a fi în public poate fi luat ca model și azi, de la ținută și până la scrisul său foarte caligrafic.

Despre protocolul în relația cu Societatea Română de Radiodifuziune rămân mărturie invitațiile pe care instituția i le-a adresat în vederea colaborării – și trei dintre ele se păstrează în arhiva Muzeului Județean Argeș, deși probabil numărul lor a fost mai mare.

Formularul este unul standard, a fost completat de un scris caligrafic, data fiind 11 mai 1940. „Avem onoare a vă invita să cântați la Radio în ziua de 5 iunie 1940 a.c., orele 22,30-23,00. În cazul în care acceptați această invitație vă rugăm să ne trimiteți un proram de 30 de minute în maxim 3 zile dela primirea ei, pentru a fi transmis revistelor din străinătate. Dacă programul nu e primit în acest interval de timp, Direcția programelor socotește că nu puteți accepta invitația la această dată. Acest program trebuie să cuprindă indicația duratei fiecărei bucăți și a pauzelor. El nu trebuie să depășească timpul fixat, ținând seama de pauze și de anunțare, care se socotește cam 1 minut la 2 bucăți.”

Se mai precizează că „Repetiția obligatorie – se subliniază obligatorie – la microfon are loc în ziua de 5 iunie ora 11,00.” – așadar, în chiar dimineața zilei în care Lipatti urma să cânte.

„În ziua execuției vă rugăm să vă prezentați cu un sfert de oră înainte de ora fixată programului D-v la Serviciul de Prezentare și control, (Strada General Berthelot, 60) de unde vă veți ridica fișa de control fără de care nu puteți intra în emisiune.”

Sub numele lui Lipatti este trecut și programul pe care acesta l-a oferit cu acea ocazie – a reunit compoziții proprii și o sonată de G. Enescu.  

În același an, pe 7 februarie, invitația rămasă vorbește despre un program susținut în duo cu Madeleine Cantacuzino, viitoarea sa soție. Programul, prezentat între orele 22,30-22,55, de 25 de minute, a cuprins Duetino concertante de Mozart-Busoni, Concertino de Jean Françaix, compozitor francez neoclasic născut cu 5 ani înaintea lui Lipatti și Polcă de Lennox Berkeley – alt autor de secol al XX-lea, englez, născut în 1903.

Dinu Lipatti, care avea câteva hobby-uri definite de manualitate, obișnuia, conform mărturiei fratelui său, Valentin, din „Caiet pestriț”, „să construiască aparate de radio după schemele complicate și vetuste ale anilor ‘30.”  De asemenea, putem spune că era un fidel ascultător al postului public românesc de radio. Iată ce-i scria lui Miron Șoarec, de la Paris, în 25 martie 1935: „[…]Sînt fericit să te pot asculta pe ziua de 1 aprilie la radio cu ajutorul puternicului nostrum Philips ce ne-am instalat din iarnă. Ascultam mai până săptămânile trecute Bucureștiul, admirabil. Știu că nu-ți vine a crede cu toate aceste e adevărat: îl ascultam tot atât bine ca Viena sau Budapesta, spre exemplu. Acum însă de când a venit primăvara e mai dificil de prins, din cauza paraziților atmosferici. Voi încerca totuși să te <<captez>> în simpaticul nostru apartament, spre a ne aduce aminte de frumoasele clipe ce petreceam împreună la București când îmi cântai ceva din repertoriul nostru.”

În 2 decembrie 1950, Lipatti a plecat dintre noi la doar 33 de ani. Un destin neîmplinit, care ne fascinează și astăzi și care lasă în continuare loc de descoperiri, inclusiv în relația sa cu postul public românesc de radio care, în 1950, se afla într-o cu totul altă etapă decât cea a entuziasmului începuturilor – o perioadă care avea să dureze, din păcate, mult prea mult.