Motto: "Rostul artei este de a contopi adevărul cu frumosoul”1. Franz Liszt

Dacă destinul nedrept i-a acordat o viață foarte scurtă, calitățile sale excepționale în postură de interpret, creator și pedagog l-au promovat în "Pantheonul iluștrilor aleși ai artei sunetelor”2. Arta pianistică lipattiană de valoare inestimabilă, precum și activitatea sa muzicală polivalentă, formează astăzi obiectul unor dezbateri muzicologice pasionante, bucurându-se de un interes excepțional pretutindeni în lume. Demersul meu încearcă să surprindă și să reactualizeze câteva aspecte legate de personalitatea și de interpretările acestui artist excepțional, despre care s-a scris foarte mult, încât este aproape imposibil să fie menționate elemente noi. Interpretările sale inegalabile dezvăluie mereu alte fațete, alte nuanțe. Teoria lui Mihail Dragomirescu, preluată și dezvoltată de Tudor Vianu, demonstrează că emoția estetică provenită de la o capodoperă se purifică și se intensifică odată cu trecerea timpului; conținutul ei devine mai frumos, mai cuceritor, mai strălucit. Un singur cercetător, sau o singură generație nu poate percepe toate legăturile, toate nuanțele existente între elementele ei constitutive. De aceea, capodopera rămâne veșnic nouă prin infinitatea de nuanțe care urmează să fie descoperite în viitor.

Atunci când evocăm personalitatea unor maeștri cărora le datorăm formarea profesională, facem referire la gesturile acestora, la felul cum cântau la instrument, la timbrul vocii și la intonația ei, la cele spuse și la cele scrise de ei, la atitudinea și la mimica lor. Toate acestea laolaltă ne ajută să alcătuim imaginea muzicianului-pedagog, imagine ce înfruntă timpul și îl împiedică să se așeze – cu nerăbdarea și uitarea lui – peste personajul real. Imaginea pe care o avem despre Lipatti se datorează în principal înregistrărilor sale de referință, creațiilor sale valoroase, unor studii muzicologice precum și unor mărturii ale contemporanilor (colegi de generație, prieteni, muzicieni cu care a colaborat, discipoli ai săi). În opinia lui Arthur Honneger, arta pianistică a lui Lipatti întruchipa original "calitățile tipurilor interpretative” ale tradiției, ca și tendințele artei pianistice moderne, sintetizate „într-o admirabilă unitate”. Rafinamentul și poezia jocului său instrumental, tendința de a realiza „sonorități transparente”, noblețea și simplitatea, sinceritatea exprimării, evitarea „oricăror efecte retorice și declamatorii”3, preocuparea de a da viață sunetelor, constituie câteva dintre calitățile stilului său interpretativ inconfundabil. În imaginația sa, sunetele și culorile se înlănțuie, se întrepătrund, se combină, se desfac după o dialectică proprie și se exprimă reciproc într-o sinteză poetică și cromatică particulară. Motivele muzicale se încarcă cu noi valențe poetice și picturale, care conferă multiple posibilități de individualizare imaginilor muzicale originale.

Personalitatea sa se înscrie în sfera permanențelor culturii românești și universale, constituind un moment de referință, imperios necesar de reexaminat și redefinit. Dincolo de valoarea artistică indubitabilă, arta sa pianistică a impus un stil și o viziune nouă, provenită în egală măsură dintr-o sensibilitate muzicală profund originală și dintr-o concepție estetică aflată în concordanță cu exigențele epocii și cu propriile principii. Este premisa de la care am pornit în creionarea portretului muzicianului român care întrunește calități umane deosebite, percepute în relațiile cu semenii și care s-au reflectat și în activitatea specifică. Pentru Lipatti, muzica nu a fost doar o vocație, sau o profesiune nobilă, ci un mod de existență, o atitudine în fața vieții. În procesul interpretativ, artistul apelează la modalități de exprimare individualizate originale și inconfundabile; înregistrările sale dezvăluie o tipologie diferențiată prin latura ei de noblețe și de elevație spirituală. Ultimul recital, susținut în 16 septembrie 1950 la Besançon, a debutat cu Partita nr. 1 în si bemol major BWV 825 de Johann Sebastian Bach, în care este percepută dimensiunea spirituală a artei sale pianistice. 

S-a scris mult despre similitudinea modelului pianistic și a destinului lipattian și cel chopinian, chiar dacă cei doi muzicieni au trăit la o distanță de un secol. Amândoi au ajuns la maturitate mai devreme decât alți artiști, amândoi au avut o existență tragică și s-au impus ca interpreți plini de rafinament și poezie, ca promotori ai frumosului și adevărului.

Dinu Lipatti și-a valorificat și impus personalitatea creatoare pe firmamentul muzicii universale, cu noblețe, cu modestie, cu demnitate și responsabilitate. Claritatea exprimării, reducerea decisivă la esențial și raționarea fermă a tuturor elementelor stilistice – făcută inteligibil, în perimetrul omenescului -, conferă valoare înregistrărilor ilustrului pianist, precum și creațiilor sale. Cariera strălucită de interpret și compozitor a lui Lipatti a fost urmărită cu atenție de George Enescu, cel care i-a fost mentor și partener de scenă în anumite recitaluri. Activității de pianist și creator i s-a adăugat în ultimii ani aceea de apreciat pedagog. În 1944, Lipatti a fost numit profesor la clasa de virtuozitate pianistică din cadrul Conservatorului din Geneva, unde a activat până în 1949.

În repertoriul său se aflau numeroase lucrări din diferite epoci creatoare: de la Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven, Schubert, Liszt, Chopin, la Debussy, Ravel, Enescu, precum și compozițiile proprii. Interpretările sale, remarcabile prin sinceritatea exprimării, prin autenticitate și înaltă măiestrie, se mențin în actualitate, datorită profunzimii expresive și perfecțiunii realizării artistice. În anul 2010, cu ocazia aniversării bicentenarului nașterii lui Chopin, în urma unui sondaj efectuat la nivel mondial printre specialiștii din domeniu, Dinu Lipatti a fost desemnat ca cel mai bun interpret al repertoriului chopinian din toate timpurile. Chopin a ocupat un loc privilegiat în repertoriul pianistului; de la Lipatti au rămas interpretări memorabile ale unor opusuri de referință precum : Studiile, Nocturnele, Valsurile,Barcarola opus 60, Fantezia opus 49 în fa minor, Concertul nr. 1, opus 11 (pentru care a elaborat și o nouă orchestrație). 

Înregistrările sale de referință, remarcabile prin frumusețea și rafinamentul sonorității, prin respectul față de textul muzical, stau mărturie pentru valoarea artistului. Lipatti avea avantajul dublei sale vocații de pianist și compozitor, în care primează „înțelegerea textului în arhitectura sa componistică”, iar viziunea interpretativă se „cristalizează” și se definitivează „în contactul viu cu instrumentul”. Fără a minimaliza valoarea unor ediții de marcă precum Urtext, pianistul considera spiritul original, adică ideea pe care o poartă partitura, ca fiind „și mai importantă”4. Demersul său interpretativ era călăuzit de aspirația către frumos și adevăr; studiul propriu-zis la instrument se desfășura pe parcursul mai multor etape. Pentru a descoperi conținutul lucrărilor abordate, pianistul desfășura o muncă neobosită, mai întâi la nivel mental. După conturarea viziunii artistice (prin intermediul gândirii muzicale, ce analiza în detaliu particularitățile formei și ale conținutului creației respective), artistul se concentra asupra componentei instrumentale, pe care o realiza cu răbdare și efort susținut. În întreaga sa activitate, inegalabilul pianist a militat necontenit pentru evidențierea calitativă a fiecărui detaliu în parte, în cadrul unui studiu aprofundat, efectuat cu responsabilitate și modestie. După cizelarea tuturor detaliilor, pianistul trecea la etapa finală, în care lucrarea muzicală era abordată din perspectivă arhitecturală. În activitatea interpretativă Lipatti a îmbinat armonios componenta ideatică cu imaginația creatoare și emoția artistică.

În cazul pianistului român, fantezia și rigoarea s-au aflat în echilibru permanent; sensibilitatea artistică a fost mereu stimulată și îmbogățită de rigoarea gândirii, de forța concentrării. Pentru Lipatti, adevărul și frumosul constituiau preocupări constante ale căutărilor, întrebărilor și experimențelor artistice; dacă adevărul se referă la sfera ideatică, frumosul cuprinde idei manifestate în formă sensibilă.

În postura de pedagog, maestrul era la fel de exigent în ce privește calitatea prestației fiecărui discipol în parte; le povestea elevilor săi că, în vederea prezentării în recital a Studiilor de Chopin, s-a pregătit mai mult de șase luni, în care lucrase zilnic, în detaliu (cu fiecare mână în parte), aspectele legate de tușeu, de mișcările brațelor, de echilibrul și poziția corpului, pentru a fi sigur că acestea reflectă exact concepția sa muzicală. Pentru realizarea unei interpretări autentice, artistul credea că trebuie să existe o colaborare fructuoasă între gândirea muzicală, parametrii stilistici, emoția și prestația instrumentală propriu-zisă. Harul, nivelul înalt al artei pianistice, viziunea estetică originală, conferă interpretării lui Lipatti valoare de unicat. Întreaga activitate muzicală, desfășurată cu pasiune și dăruire, aparține unui artist umanist prin excelență, cu toate implicațiile de seriozitate, de gravitate și conștiință a răspunderii față de cultură și public, pe care le presupune această calitate. Pentru pianistul român, muzica reprezintă încercarea de a integra singularul într-un tot unitar, pentru a conferi existenței o formă armonioasă; arta sunetelor constituie un proces de sporire în sensibilitate și de acumulări în cunoaștere. Sentimentele general-umane însoțesc marile spirite luminoase care aspiră la totalitate; generozitatea, iubirea, prietenia sinceră, devotamentul au animat permanent sufletul muzicianului.

Prin intermediul discografiei sale, Lipatti a lăsat posterității un tezaur inestimabil. Pentru generațiile de interpreți, de muzicologi și pentru ascultătorii actuali, înregistrările sale au valoare testamentară și constituie un etalon de artă pianistică. Muzicianul s-a stins din viață pe 2 decembrie 1950, la vârsta de 33 de ani, la puțin timp după ce susținuse recitalul de la Besançon, apreciat unanim de critici și de public ca eveniment artistic de excepție, reprezentativ pentru arta pianistică lipattiană. După trecerea în eternitate a celebrului pianist, numeroși cercetători au încercat să descopere secretele măiestriei sale interpretative, în care detaliile cizelate până la perfecțiune sunt integrate cu discernământ și rafinament, în arhitectura edificiului sonor. Pentru generațiile care au urmat, muzicianul rămâne un model de conștiință, de exigență, de probitate profesională, de curaj, de modestie, de dăruire de sine, dusă până la sacrificiu.

Pentru noi, Lipatti întruchipează artistul polivalent care, în calitate de interpret s-a apropiat cu onestitate de capodoperele înaintașilor, pe care le-a cercetat în profunzime și le-a cizelat înainte de a le prezenta în concerte. Îndemnurile sale prețioase își păstrează neștirbită actualitatea:

„Cel ce dorește să-și scrie visul, își este dator să fie infinit de treaz!”

„Cel ce vrea să înfăptuiască lucruri mari trebuie să se gândească profund la detalii”.

„Marele artist este acela pe care constrângerea îl exaltă, căruia obstacolul îi servește de trambulină”.

Interpretările sale magistrale concentrează acea sensibilitate unică și acea viziune metafizică menționată de Blaga - în care a fi înseamnă a participa la absolut, adică la fondul ultim al lumii; absolutul este deplin, în afara timpului, deasupra oricărei limitări și relativități. Poezie, expresivitate, eleganță, stil rafinat, sobrietate, intuirea tempo-urilor juste, șlefuirea ornamentelor, o pedală subtil diferențiată, o originală flexibilitate în jocul pianistic, o dozare infinitezimală a nuanțelor, iată câteva dintre atributele interpretării sale.

Cercetarea și reevaluarea periodică a înregistrărilor lipattiene ne prilejuiește bucuria cunoașterii anumitor trăsături din fondul ireductibil al personalității artistice, care configurează modul său particular de a vibra în fața capodoperelor și a le conferi înveșmântări originale. Apropiindu-ne de interpretările sale, descoperim o dinamică interioară ce funcționează la două niveluri: al detaliului și al ansamblului. În expresia inefabilă a pianisticii sale se simte capacitatea artistului de a intui lumea global, în sens filozofic, precum și o amplă perspectivă de cuprindere a ei. Pentru generațiile care au urmat, muzicianul a lăsat o legendă și o moștenire artistică vie: concertele și înregistrările sale excepționale.

Spirit novator prin aspirații și prin viziunea estetică, Liăatti a promovat o artă prin care - în sensul a ceea ce Albert Camus numea exil și împărăție - a realizat legătura între tradiția și dezideratele poporului român și orientările culturale progresiste din Europa primei jumătăți a secolului al XX-lea. Dinu Lipatti, rămâne în memoria colectivă un model de muzician original, în arta căruia, fiecare generație descoperă ceva nou, neobservat sau neînțeles suficient de predecesori. Componentă remarcabilă a tezaurului muzical universal, interpretarea sa inefabilă constituie un mesaj de lumină și profundă umanitate. Consider că Lipatti este încă printre noi, o prezență expresivă, chintesențială, de o admirabilă vitalitate și o infinită longevitate.

Bibliografie

1. Cosma, Octavian-Lazăr - Dinu Lipatti astăzi în Caietul Simpozionului Internațional Dinu Lipatti, Academia de Muzică din București, 1996.

2. Ienei, Aurora & Tănăsescu, Dragoș – Variante interpretative în viziunea lui Dinu Lipatti, în Caietul Simpozionului „D. Lipatti”, Op. cit.1996.

3. Manea, Carmen – Dinu Lipatti, în volumul Eternul Chopin, Editura UNMB, 2008

4. Păsculescu-Florian, Carmen – Dinu Lipatti, Editura Muzicală, București, 1989.