O săptămână bogată în concerte de seamă. Bruno Walter ne-a încântat într-un festival Mozart, executând Simfonia sol minor, Divertismentul în si bemol, Eine kleine Nachtmusik în sol major și, în fine, Concertul de piano în la major, executat și dirijat în același timp cu grație. Simfonia a fost punctul culminant al concertului, în care Bruno Walter ne-a dezvăluit, pe lângă marile sale calități de animator, sensibilitatea muzicianului de rasă.

Concertul de piano în la major este una din marile minuni mozartiene. Pianistul Bruno Walter a fost la înâlțime, pe cât de sensibil în Andante, pe atât de spiritual și vioi în Final.

Orchestra Filarrnonică din Paris, pe care nu mă pot împiedica s-o consider ca cea mai bună din Franța, a tradus fidel cele mai mici intențiuni ale marelui dirijor.

*
* *

O altă seară de muzică ce m-a entuziasmat la culme a fost concertul cvartetului din Budapesta. Au executat dumnezeiește Cvartetul în sol major (nr. 81) de Haydn, cel în do minor (nr. 17) de Mozart, precum și cel în si bemol (cu marea Fugă) de Beethoven. Nu pot să descriu ce momente admirabile mi-a procurat acest concert !

Preciziunea atacului era atât de perfectă încât cei patru artiști deveneau un singur executant. În afară de perfecțiunea tehnică Ia care au ajuns, am admirat respectul ce acești desăvârșiți muzicieni au pentru lucrările executate.

Cvartetul de Mozart, extraordinare pagini în care presimțim deja apariția unui Beethoven, a vibrat cu multă sensibilitate sub arcușurile Cvartetului din Budapesta.

Introducerea primei părți a acestei lucrări este pur și simplu uimitoare. În Cvartetul de Beethoven, a cărui Fugă este una din cele mai dificile pagini din literatura muzicii de cameră, cei patru protagoniști s-au întrecut pe ei înșiși. Scherzo-ul Cvartetului în fa major (op.135) de Beethoven, dat în "bis” a încheiat o seară de muzică pe care am fi dorit-o interminabilă.

*
* *

Arthur Rubinstein, după un mare turneu peste ocean, s-a reîntors în Franța și primul său recital a avut loc ieri seară, în sala Pleyel. Toccata în do major de Bach cu care a început concertul a fost, incontestabil, minunată sub mâinile acestui mare virtuoz, însă păcătuia printr-o instabilitate a tempo-ului. Atât Preludiul cât și Fuga acestei Toccate cer în mod imperios o pulsațiune ritmică impecabilă. Numai astfel un pianist poate atinge efectul de măreție obținut la orgă.

Rubinstein a executat apoi Studiile simfonice de Schumann. Nici un pasaj de bravură nu rezistă acestui mare tehnician, aș fi dorit însă o mai multă sensibilitate în interpretare. Ce bine ar fi să uite din când în când că se numește Rubinstein și să fie pur și simplu un muzician. Nu pot uita cât de extraordinar a fost într-un recital dat acum doi ani la București. Ieri seară abia în a doua parte a concertului a început a se încălzi.

„Mouvements perpétuels” de Poulenc a fost minunat. De asemeni "Hommage á Rameau”, „Ondines” și „Minstrels” de Debussy.

Nu mai vorbim de bucățile spaniole, în care Rubinstein este de neîntrecut. În prea cunoscuta Poloneză în la bemol de Chopin mi s-a părut puțin mai bine... Deși îndrăzneala este mare, îmi permit totuși să spun că paleta sonoră a lui Rubinstein nu este prea bogată. În lucrări romantice, pline de bravură, unde pedala forte are adeseori misiunea de a masca multe pasagii neclare, jocul unui asemenea pianist este foarte indicat. Nu-l văd însă executând o Sonată de Mozart sau chiar o Partită de Bach. Asta nu-l împiedică însă pe Rubinstein să rămână unul din marii pianiști actuali care, când vrea să lucreze, poate face minuni.

*
* *

La ultimul concert "Triton”, dirijat de Charles Münch, am auzit un Divertisment de Marcel Mihalovici, foarte spiritual și frumos orchestrat, un Concerto de saxofon, delicios ca idee, de Jaques Ibert, un alt Concerto (pentru orchestră) de Roussel, una din reușitele lucrări ale regretatului compozitor francez, și „Trois chansons de fous” de Ferroud, lucrare amuzantă și sinceră. Ca încheiere „Pulcinella” de Stravinski, prelucrată după Pergolesi. Lucrarea este adorabilă, de altfel tot ce trece prin mâna marelui magician Stravinski nu poate fi decât remarcabil. Pulcinella a fost comentată, la apariția sa, cu multă patimă. Este, poate, cel mai bun semn de succes!