În tentativa de a schița o imagine de ansamblu asupra creației lipattiene pentru pian, vom observa faptul că notorietatea internațională a interpretului, survenită foarte devreme, în anii adolescenței, i-a absorbit, în cea mai mare parte, energia și timpul de muncă. Artistul se plânge mereu, în scrisori și în convorbiri cu persoane apropiate, de lipsa unui răgaz pentru a compune. Altfel spus, pianistul strălucit îl împiedica să se manifeste pe creatorul inspirat. E o dramă pe care au trăit-o și alți mari muzicieni, exemplul cel mai înalt fiind chiar maestrul său venerat, George Enescu. Acest capitol din biografia artistică a lui Dinu Lipatti continuă să fie până astăzi insuficient relevat, cercetat, cunoscut.

După câteva piese de școală, aparițiaSonatei în re minor în anul 1932 marchează primul succes al adolescentului supradotat, în vârstă de 15 ani: autorul primește Mențiunea I la Concursul de Compoziție al Societății Compozitorilor Români, înființat și patronat de maestrul George Enescu. Această lucrare amplă face dovada unei serioase stăpâniri a meșteșugului componistic, situându-se ca expresie muzicală în ambianța postromantică și cu unele ecouri de inspirație națională. Ca prezență în viața publică, Sonata în re minor a cunoscut prima audiție abia  la 1 august 1987,la Londra, în interpretarea pianistului englez John Ogdon, laureat al Concursului Internațional George Enescu. Este înregistrată la Radio România de către Horia Maxim. În albumul său cu creația pentru pian a lui Dinu Lipatti,  Luiza Borac realizează o construcție masivă, plină de dinamism, în care tehnica de anvergură concertistică este pusă în serviciul modelării atente a discursului muzical. Artista a realizat și o serie de variante lifeale lucrării, pe care a înscris-o în programele de recital susținute la Hannovra și Berlin în anii 2012-2015.

Despre Concertino în stil clasic op. 3s-a vorbit și s-a auzit relativ mult, având în vedere că este, poate, lucrarea cea mai cunoscută a lui Lipatti. Dedicat, după cum se știe, profesoarei sale, Florica Musicescu în anul 1936,  primul an de după desprinderea de tutela ei, prin continuarea studiilor la Paris, Concertino poate fi văzut și ca un fermecător exercițiu de amalgam stilistic între elemente clasice, ecouri din folclorul românesc și reminiscențe baroce de tip bachian. E întâia lucrare a sa publicată la Universal Edition din Viena și a cunoscut prima audiție în interpretarea autorului, la concertul din 5 octombrie 1939 cu maestrul George Georgescu dirijor al Filarmonicii bucureștene, la Ateneul Român. După ce Lipatti a plecat definitiv din țară, Corneliu Gheorghiu(n.1924) a fost cel care a preluat misiunea de a cânta această piesă de mare succes, în concertele susținute atât în țară, cât și în străinătate. Concertino a devenit astfel un fel de brand al acestui interpret, care a continuat promovarea lui și după ce el însuși a plecat definitiv din țară, în anii 70. Este lucrarea lipattiană cea mai frecvent cântată din repertoriul concertant. După plecarea lui Corneliu Gheorghiu, interpretarea ei publică  în țară a fost preluată cu succes de Ninuca Oșanu Pop, apoi au performat-o pianiști tineri ca Mihai Ungureanu. Dintre  variantele înregistrate, se distinge realizarea Luizei Borac, care își deschide cu ea albumul editat în anul 2012, Luiza Borac. Piano Music of Dinu Lipatti, la casa londoneză de discuri AVIE. Este o versiune seducătoare, ce a fost realizată în compania orchestrei de cameră Saint Martin in the Fields, dirijată de Jaime Martin.

Din anul următor, 1937, datează prima lucrare pentru două piane, Trei dansuri,cu dedicație către Madeleine Cantacuzino, care înglobează, pe lângă noi procedee componistice aflate în actualitate, elemente  ale specificului popular românesc. Efectele de țambal din primul dans, atmosfera de voioșie a serbărilor sătești, în cel de al doilea, caracterul animat al dansului final pledează pentru această legătură organică a tânărului muzician cu arta țării natale. Cele Trei dansuri pentru două pianeau fost cântate în primă audiție la 16 decembrie 1939, la Ateneul Român de către autor și Smaranda Athanasoff.

Nocturna în la minor, compusă tot în anul 1937, e dedicată maestrului său Mihail Jora și a fost cântată inițial de autor la Paris, în anul 1938. În România a fost inaugurată public prin discul de interpret Lavinia Coman. Antologia creației românești pentru pian, ST – ECE 03100, în anul 1984. Începând din 1990 a fost inclusă de către Viniciu Moroianu în recitalurile sale. Miniatura are la bază un colind din zona Neamț a Moldovei de Nord, transmis autorului de prietenul său, pianistul Miron Șoarec.

Nocturna în fa diez minor op. 6, compusă în anul 1939, e dedicată prietenei devotate a autorului, Clara Haskil(1895-1960). Scriitura elaborată cere interpretului măiestria de a configura concomitent suprapunerea a două, trei, până la cinci planuri sonore, ceea ce presupune diferențieri subtile de tușeu și nuanțare. Ca și prima nocturnă, a fost abordată cu reticență, fiind, totuși, uneori auzită în programele de recital. Mai degrabă sunt cântate de studenții claselor de pian, ca formule mai  comode pentru capitolul din programă rezervat  muzicii instrumentale românești.

Din anul 1938 datează Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde op. 5, pe care o dedică profesorului său Charles Münch. A doua audiție are loc la Sale Pleyel din Paris, cu autorul și Clara Haskil ca soliști și dedicatarul ca dirijor, după o primă audiție sub conducerea lui Patin.  Ulterior lucrarea e promovată în concerte în România și înregistrată pe disc LP de către Sofia Cosma și Corneliu Gheorghiu. În continuare, pe parcursul anilor 80, această operă de vârf a creației lipattiene a fost prezentată public de către cuplul Suzana Szoreny-Corneliu Rădulescu, în anii 1980, 1982, apoi în cadrul concertului de deschidere al Festivalului Internațional Dinu Lipatti din 1997, de fiecare dată cântând ca bis, la cererea publicului, cel de al doilea din Trei dansuri românești pentru două piane. Artiștii au și o înregistrare pe disc LP cu această lucrare.  Reținem ca un eveniment important versiunea realizată în septembrie 2011 de către Luiza Borac și Viniciu Moroianu în cadrul Festivalului Internațional George Enescu,în prestigioasa companie a Orchestrei de cameră Saint Martin in the Fields, dirijată de Jaime Martin. Textul a fost editat de Corneliu Rădulescu și a apărut la Editura Muzicală în anul 1984.

Despre Concertul pentru orgă și pian, compus la Fundățeanca în vara anului 1939, putem spune că a avut prima audiție la 8 decembrie 1970 la București, în interpretarea lui Horst Gehann(1928-2007) și a lui Corneliu Gheorghiu. Are un limbaj complex și o construcție liberă, fiind mai greu de abordat decât lasă să se înțeleagă Motto-ul citat din poezia lui Charles Cros: „J’ai composé cette histoire – simple, simple, simple, /Pour mettre en foureur les gens / graves, graves, graves…”, cu dedicație pentru profesoara îndrăgită Nadia Boulanger.

Fantezia pentru pian op. 8,elaborată la Fundățeanca în anul 1940, este dedicată soției sale, Madeleine Cantacuzino și a fost inaugurată public de autor în anul 1941, cu ocazia marcării la București a 20 de ani de la înființarea Societății Compozitorilor Români. E o construcție amplă în cinci părți, pe care avea în plan să o transforme în simfonie. Despre ea, maestrul Jora spunea în discursul de la acea festivitate: „Dinu Lipatti își caută, încă, un stil personal. Marele său talent este frământat, fără încetare, de nevoia de a spune lucruri vechi într-o formă nouă.”[i]Potrivit opiniei exprimate de Olga Grigorescu în monografia sa, elemente stilistice multiple, precum „neoclasicism, impresionism, expresionism, caracter popular românesc, pe care nu le găsim îngemănate la un loc în alte lucrări” apar aici sintetizate astfel încât se asigură „ o adâncă organicitate motivică, justificând până la urmă un întreg echilibrat, ce topește elemente de sonată și suită.”[ii] Trebuie subliniată contribuția decisivă a lui Viniciu Moroianu(n. 1962), care a prezentat public această lucrare pentru prima dată în anul 1992, când a devenit laureat al premiului de interpretare al Fundației Lipatti,  iar apoi, a înregistrat-o la Radio în anul 1998. Constantin Ionescu Vovu a tipărit partitura în anul 1999 la Editura Muzicală. Așteptăm cu interes maxim ca ediția pregătită cu o competență excepțională de Viniciu Moroianu să cunoască lumina tiparului, pentru ca textul ei să fie pus în evidența pe care o merită cu adevărat, și nu doar în ediția restrânsă existentă din același an 1999 la Bibliotecile UCMR și UNMB. În varianta din album a Luizei Borac, interpreta își pune la lucru întregul arsenal de procedee artistice, cu ajutorul cărora înalță edificiul simfonic la anvergura și complexitatea ce caracterizează textul muzical.

Sonatina pentru mâna stângă op. 10, elaborată într-o mică vacanță la Fundățeanca, în anul 1941, e  dedicată omagierii a 50 de ani de viață ai lui Mihail Jora și 60 de ani ai lui George Enescu. Lipatti a cântat-o inițial și a realizat  o înregistrare, care astăzi are caracter istoric și se găsește, remasterizată, în albumul CD „Enescu și Lipatti interpretează Enescu și Lipatti”- Electrecord, 2001, ED 430-431. Structurată pe schema clasică de sonată, în dimensiuni restrânse, Sonatinareprezintă un excepțional model de expresivitate realizat cu minimum de mijloace instrumentale. Aici este rezolvată o problemă extrem de restrictivă, autoimpusă, de a folosi doar una din cele două mâini ale pianistului, și anume pe cea stângă, presupusă a fi mai puțin abilă. Mâna stângă este obligată, ca și în Concertul de Ravel, compus mai devreme cu nouă ani, să acopere întreaga claviatură, să execute arpegii complexe, să susțină suprapuneri ingenioase și alte configurații de mare complexitate și rafinament. Poate că Sonatina pentru mâna stângă este lucrarea cea mai potrivită pentru a ilustra idealul instrumental al lui Lipatti, care prevedea în decursul deceniului al patrulea, că pianistica viitorului va aduce în prim plan cerința dezvoltării unei independențe totale a degetelor aceleiași mâini, astfel încât să poată susține simultan diferite profiluri melodice, ritmice, armonice și mai ales timbrale. Din această perspectivă, avem în Sonatina pentru mâna stângă o bijuterie a muzicii românești și totodată a repertoriului universal. Tonul spontan, viu al părților extreme, cantilena cuceritoare a mișcării lente de la mijloc, întregul ansamblu bogat în sonorități rafinate, frumusețea simplă a scriiturii au făcut ca din toate piesele pentru pian solo, Sonatina să fie aproape singura partitură lipattiană abordată până astăzi în mod constant.[iii] Vom evidenția, ca o variantă de referință, înregistrarea Mariei Fotino existentă pe un disc japonez  Dinu Lipatti Works – II KICC 148 – King Record Co., Ltd. 1-2-3 Otowa Bunkio-ku Tokyo 112 Japan. Între cei care s-au aplecat cu devoțiune asupra studiului lucrării se află Alin Ionescu, al cărui demers interesant se află dezvoltat  în lucrarea Dinu Lipatti – Sonatina pentru pian (mâna stângă), orientări hermeneutice.[iv]

Cele Trei dansuri românești pentru două piane sunt compuse în anul 1943 și dedicate lui Ernest Ansermet. Primul dans se desfășoară în ritm de geampara, tema de bază cunoaște variațiuni libere, intens cromatizate. Se remarcă modulațiile îndrăznețe, suprapuneri bitonale la cele două instrumente, modalități originale de prelucrare melodico-ritmică, tratarea liberă a formei monopartite. Dacă primul dans se desfășoară într-o atmosferă vie, antrenantă, cel de al doilea e mai molcom, cu scurte momente meditative. Prima temă, în modul lidian, se desfășoară pe o formulă ostinato, cea de a doua, tot în mișcare potolită, acumulează tensiune în derularea ei, conducând către un punct culminant, iar sfârșitul aduce o reamintire succintă a temei inițiale. Organizarea discursului se realizează într-o formă bipartită. Ultimul dans irumpe într-un clocot de energie, aducând atmosfera de horă de la sat. Tema primei secțiuni e repartizată fiecărui pian, prin suprapunere bitonală și este acompaniată de o țiitură specifică de țambal. Secțiunea mediană aduce contrast de atmosferă, printr-o temă ce cunoaște variate transfigurări, până la o expoziție de fugă la patru voci. Dansul se încheie prin reluarea liber prelucrată a primei secțiuni, împlinindu-se, astfel, simetria modelului tripartit ABA.

Provenite din tripticul creat în anul 1943, Trei dansuri românești pentru pian și orchestră  au fost remodelate de Lipatti doi ani mai târziu, prin orchestrarea pianului al doilea. În această formă lucrarea a fost prezentată în primă audiție la Geneva, în concertul orchestrei Suisse Romande din 10 octombrie 1945, solist fiind compozitorul iar dedicatarul, Ernest Ansermet, dirijor. Prima audiție românească a avut loc 7o de ani mai târziu, la 19 noiembrie 2015, la Ateneul Român, în interpretarea lui Mihai Ungureanu și a Filarmonicii bucureștene, dirijată de Horia Andreescu. Varianta cu orchestră, care prezintă zone de virtuozitate strălucitoare atât la pian, cât și în orchestrație, sună fastuos, în buna tradiție a școlii franceze, lăsând impresia unei muzici sugestive, proaspete, cu puternic ethos etnic și măiestrie componistică, în spirit european.

Ultima compoziție a artistului este o mică glumă prietenească pentru pian la patru mâini, La Marche d’Henry,dedicată în ultimele luni de viață,

în anul 1950, medicului și amicului său devotat, Henry Dubois-Ferrière. Partitura e concisă, destul de simplă și conține motive de joc popular. Poate fi cântată cu plăcere și efect public garantat chiar și de către perechi de elevi talentați, care se familiarizează pe această cale cu un limbaj muzical mai modern, de mare atractivitate.

În albumul de autor al Luizei Borac se mai găsesc, în versiuni de referință, piesa Navarra de Isaac Albeniz(1860-1909), rămasă necompletată și terminată de elevul acestuia, Déodat de Séverac(1872-1921),Pastorala pentru orgă în Fa major de J.S. Bach BWV 590, precum și două arii din Cantata BWV 208, Was mir behagt, intitulate Weil die wollenreichen Herden și Schafe können sicher weiden, în transcripție lipattiană. În concluzie, ceea ce ne oferă audiția acestui album este un sentiment de împlinire spirituală, de confort și bucurie. Va fi o adevărată provocare pentru alți artiști să depășească standardul impus de această realizare. Trebuie consemnat, totodată, că după lansarea cu succes deosebit a albumului pe piața internațională, pianista Luiza Borac a desfășurat un proiect amplu de difuzare a pieselor lipattiene în recitaluri. Astfel, cele două Nocturne și cele trei transcripții bachiene au fost interpretate la Berlin, Hannovra, Konstanz, Londra, București, Rm. Vâlcea, Hamburg, Düsseldorf, Frankfurt, Dresda, Zürich, Köln , Linz, Berna.

Un factor important de promovare a moștenirii lipattiene l-au constituit cele patru ediții ale unui Festival – Concurs internațional „Dinu Lipatti”,  organizat la București, în anii 9o, sub egida Comisiei Naționale a României pentru UNESCO (1991, 1993, 1995, 1997). În ultimele două ediții, interpretarea Sonatinei pentru mâna stângă și a Nocturnei în fa diez minor a fost obligatorie. Tot ultimele două ediții au cuprins și câte un Simpozion internațional de muzicologie, focalizând și stimulând investigațiile pe tema cunoașterii aprofundate a acestei moșteniri spirituale. De asemenea, se cuvine a fi menționat simpozionul din 10 decembrie 2010, organizat la Universitatea de Muzică din București, pentru a marca 60 de ani de la plecarea lui Dinu Lipatti.

În ceea ce privește stadiul de recuperare a manuscriselor, ne aflăm încă într-un moment de tranziție. Aspectul cel mai stânjenitor pentru interpreții care doresc să promoveze muzica pentru pian a lui Dinu Lipatti este lipsa partiturilor tipărite, în majoritatea titlurilor. Cele mai multe dintre piesele sale circulă încă sub formă de copii xerox după manuscrise greu lizibile, ceea ce descurajează o abordare pentru studiu. O deosebită atenție s-ar cuveni să fie acordată acestor lucrări prin integrarea lor hotărâtă în programele școlare și universitare din sistemul învățământului muzical specializat. Se cuvine ca, la 65 de ani de posteritate, creația lui Dinu Lipatti să-și găsească locul meritat în viața de concert și în procesul formării tinerilor artiști instrumentiști.

Lavinia Coman
25 noiembrie 2015.

BIBLIOGRAFIE

Ainley, Mark
Luiza Borac. Piano music of Dinu Lipatti, 2CD AV 2271, London, 2012.

Bărgăuanu, Grigore &Tănăsescu Dragoș
Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, București, ed. I, 1971, ed. II, 2000.

Coman, Lavinia
Pianistica modernă, Ed. UNMB, București, 2007.

Coman, Lavinia
Privire asupra creației pentru pian a lui Dinu Lipatti, în Dinu Lipatti-contemporanul nostru, Caietul Simpozionului Internațional „Dinu Lipatti”, București,1995, Comisia Națională  a României pentru UNESCO, 1996.

Coman, Lavinia
Corneliu Gheorghiu: de la Botoșani la Bruxelles, o carieră internațională dedicată pianului, în Botoșani, oraș al muzicii europene, vol.I, Ed. Artes, Iași, 2015.

Cosma, Octavian Lazăr
Filarmonica din București în reflectorul cronicii muzicale, Ed. Muzicală, București, 2003.

Cosma, Viorel
Filarmonica „George Enescu”(1868-1968).

Gheorghiu, Corneliu
Despre pianistică, Ediție realizată de Oana Rădulescu Velcovici, Ed. Muzicală, GRAFOART, București, 2014.

Grigorescu, Olga
Dinu Lipatti, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2011.

Ionescu, Alin
Sonatina pentru pian (mâna stângă), orientări hermeneutice, în In Memoriam Dinu Lipatti – 60, Ed. Muzicală, București, 2012.

Leahu, Alexandru
Maeștrii claviaturii, Ed. Muzicală, București, 1976.

Lipatti, Valentin
Strada Povernei 23, Ed. Garamond, București, 1993.

Moroianu, Viniciu
Dinu Lipatti, creația pentru pian solo, Ed. Printech, București, 2007.

Oană-Pop, Rodica
O compoziție inedită a lui Dinu Lipatti, în Lucrări de Muzicologie, vol. 3, Conservatorul Gheorghe Dima, Cluj, 1967.

Păsculescu Florian Carmen
Vocație și destin. Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, București, 1986.

Șoarec, Miron
Dinu Lipatti, prietenul meu, Ed. Muzicală, București, 1981.

Tranchefort, François-René
Guide de la musique de piano et de clavecin, Ed. Fayard, Paris, 1987.