Emil Sauer. N-am fost demult atât de emoționat ca la apariția pe estradă a venerabilei și ilustrei figuri a neschimbatului Emil Sauer. Aceeași siluetă distinsă și demnă, același om, același artist!

Emil Sauer rămâne pentru generația noastră un simbol al secolului trecut, una din rarele întruchipări a „pianistului-vultur”, dacă mi-e permis să uzez de această comparație banalizată.

Am resimțit ieri seară, în ultimul său recital la Paris, atâtea sentirmente contradictorii, încât mi-e greu să le definesc. În primul rând, o rară bucurie de a putea constata că artistul e rămas neschimbat. (Și cred că va același până în ultimul moment.) Nimic din jocul și atitudinea sa nu trădau cei 80 de ani desigur împliniți, grei de lauri și de muncă, pe care îi suportă.

Apoi un sentiment de profundă tristețe. Cum se face că, în ciuda unui trecut atât de glorios, Emil Sauer este azi obligat să cânte în mica sală Erard, când un Brailovsky, un Uninski refuză lume la sala Pleyel? Vechea și eterna judecată superficială a mulțimii, atrasă în mare parte de curentul forrnat de snobism sau de reclamă!... În cazul lui Sauer, ar mai fl o explicație, pe cât de curioasă, pe atât de tristă: generația actuală nu-l cunoaște, iar generația sa nu mai există. Faptul, oricât de paradoxal ar părea, este totuși adevărat: Emil Sauer, artistul internațional, elevul marelui Franz Liszt, este obligat la sfârșitul unei cariere strălucite, să-și facă "un nume”!! Cel puțin în Franța!

Ating aici, fără să vreau, o chestiune penibilă și primejdloasă oricărui artist, fie el mare vedetă sau simplu debutant, chestiune extrem de complexă și gravă, mai cu seamă în timpurile din urmă, când muzica mecanică (radio și discurile) impune executantului cerințe ce-l fac să se depărteze uneori de adevăratul sens artel sale. Rezultat: o tendință vădită către perfecția tehnică absolută, însă lipsită de orice sensibilltate, de orice elan.

Apoi un alt pericol: ne aflăm într-o epocă în care, spre a satisface și atrage un public dornic de artă, concesiunile sunt făcute, din păcate, de cei de pe scenâ, iar nu de cei din sală. Unul dintre efectele acestui procedeu este sărăcia de imaginație în formarea programelor tuturor concertelor simfonice din lume. Sau mai bine-zis lipsa unui curaj elementar de a susține cu tărie ceea ce merită a fi susținut, iar nu ceea ce... face la sigur sală plină! De aceea avem azi un public care se dezinteresează aproape când e vorba de lucrare nouă sau veche necunoscută (secolul XVI-lea și începutul secolului XVII-lea ar putea oferi o sursă de frumuseți nebănuite). Același lucru când e vorba de un artist necunoscut: publicul nu se deranjează decât pentru câteva "stele” favorite, cu renume fabricat în America și care, în afară de excepțiile bine cunoscute, sunt de calitatea unor Brailowsky & Co.

Dar să lăsăm aceste considerațiuni puțin atrăgătoare și să revenim pe tărâmul strict muzical. După Andantele cu variațiuni în fa minor de Haydn, Sauer a executat într-un mod admirabil Sonata op. 27 nr. 2 în do diez minor de Beethoven. Dacă în prima parte jocul său a fost prea "concret” ca sonoritate, restul Sonatei l-a executat într-un chip magistral, menajând toate efectele în "crescendo” , fără a precipita Finalul, păstrând o vigoare și claritate excepționale în pasagiile rapide. Aici o paranteză. Paleta sonoră a lui Sauer sau a lui Paderewsky este, incontestabil, mai redusă decât a unui Horowitz sau Gieseking. Pe acest capitol am impresia că generația pianiștilor actuali a marcat un progres netăgăduit, fiind desigur mult ajutată de perfecționarea mecanică a pianelor moderne. Astfel îmi explic de ce în prima parte a Sonatei de Beethoven, Sauer nu utiliza deloc "les demi-teintes” atât de scumpe unui Gieseking, unui Kempff și chiar unui Schnabel. Pianistul actual poate colora mult mai mult decât în secolul trecut și este obligat să se asculte cu mai mare atenție. Dar să revenim la Sauer.

Hallucination de Schumann a fost o adevărat fâlfâire de aripi. Același lucru pot spune despre toate pasagiile în "leggiero” din piesele de Chopin, executate în a doua parte. Fantezia în fa minor a fost miraculoasă ca vitalitate, iar mult cântata Nocturnă mi bemol major a întinerit-o, grație tocmai lipsei unui "rubato” exagerat cu care ne-am obișnuit, din păcate, s-o ascultăm. Punctul culminant însă l-a atins in Valsul op. 42 în la bemol, în care Sauer s-a întrecut pe sine, dând o viață nouă acestor pagini miraculoase.

Generos în bis-uri și bine dispus, marele pianist a terminat un recital pe care am dori din suflet să-l putem reauzi cât mai curând.

*
* *

Vladimir Horowitz. Aproape cinci ani de când n-am avut ocazia să admir pe acest vrăjitor al pianului. De altfel cred că nerăbdarea ce resimțeam era împărtășită de tot publicul prezent, ce luase cu asalt marea sală Pleyel în seara recitalului Horowitz. Mă așteptam să regăsesc virtuozul diabolic ce uimise o lume întreagă la apariția sa. L-am regăsit, însă transformat – și nu în sensul cel mai fericit. Din punct de vedere tehnic a rămas, incontestabil, același pianist extraordinar; însă am impresia și cred că nu sunt singurul – că Horowitz vrea cu orice preț să-și "purifice” interpretările, să le dezbrace de tot ce crede c-ar putea fi artificial, în așa fel incât ajunge tocmai la efectul contrar: jocul său devine mecanic și fatal... artificial!

Atât timp cât a fost îndrumat de instinctul său de muzician, de sensibilitatea tinereții, nimic în execuțiunile sale nu putea da loc celei mai mici critici. Azi însă, împins poate de considerațiuni extra-muzicale, datorite înrudirii sale cu marele Toscanini, Horowitz vrea să pătrundă lucrările ce execută, vrea să le redea "interesante”. Într-un cuvânt: vrea să le transforme.

Nimic nu poate fi mai trist decât o muzică stilizată, intelectualizată, acolo unde n-ar fi nevoie decât de puțin bun simț și de multă sensibilitate. Nu-mi amintesc precis decât de sensul unui mare adevăr exprimat de Busoni: „greșeala este că Beethoven a fost prea profund. Adevărata filozofle nu constă în a te plimba în negru pe străzile Veneției în zilele de Carnaval, ci să participi la Carnaval”.

Ce mare adevăr și cât de bine s-ar aplica în cazul lui Horowitz, în care ar ajunge un cuvânt spre a elibera un mare planist de propria-i fantomă.