Concertul Simfonic dirijat de domnul Inghelbrecht a marcat o dată însemnată atât pentru auditori, cât și pentru executanți: Orchestra Națională sărbătorea aI 500-lea concert de la înființarea sa, printr-un festival Ravel-Stravinski.

Dacă în Rapsodia Spaniolă, domnul Inghelbrecht ne-a părut oarecum stingherit în gesturi, în Daphnis și Chloé a fost remarcabil, mai cu seamă în partea a doua. În „Introduction et Allegro” de Ravel, pentru harpă și orchestră, doamna Michelline Kahn a ținut partea instrumentului solo cu multă pricepere, dând dovadă de o frumoasă technică și de o inteligență constructivă de primul ordin.

Iată pe Igor Stravinski, venit la pupitru spre a-și dirija ultima creațiune, „Jeu de cartes”!

Îmi este imposibil să vorbesc în detaliu despre această lucrare, auzind-o pentru prima oară. Nu mă pot stăpâni să mărturisesc că m-a lăsat puțin nedumerit. Netăgăduit, regăsim și aici verva, spiritul, ironia și umorul marelui compozitor, totuși este ceva care mă împiedică să spun: il a trouvé le "mot”! Nu atribui această stare decât mie: desigur că voi înțelege cu totul altfel „Jeux de cartes”, "citindu-l” și reauzindu-l de mai multe ori.

Concertul a fost închelat cu „La Symphonie des psaumes” de Stravinski, lucrare de construcție severă, impresionantă ca idee. Și aceasta trebuie s-o reaud spre a o putea înțelege pe deplin.

Atât Orchestra Națională cât și corul au fost la înălțimea lucrărilor executate, dându-ne astfel posibilitatea de a gusta și mai mult frumusețea acestora din urmă.

*
* *

În vechea sală a Conservatorului, unde se desfășoară săptămânal concertele simfonice dirijate de Philippe Gaubert, am admirat din nou calitățile cu totul excepționale ale lui Charles Münch, invitat de data aceasta la pupitrul „Societății de concerte”.

După uvertura „Genevievei” de Schumann, executată cu multă căldură, a urmat admirabilul Concert pentru piano și orchestră în mi bemol major de Beethoven, atât de greu de interpretat și, din păcate, atât de des executat. Nu cred să existe mulți pianiști demni să interpreteze o asemenea lucrare. Pianistul ungur Kilenyi, solistul de astăzi, a fost inferior renumelui (spre a nu spune reclamei) de care se bucură de câtva timp. Este un pianist cu frumoase calități tehnice, însă un muzician foarte mediocru. Am admirat curajul, aproape eroic, al dirijorului, ce, cu un asemenea pianist "pe umeri”, s-a încumetat totuși să meargă până la sfârșit. O Nocturnă și patru Studii de Chopin executate de Kilenyi mi-au mărit convingerea că este departe de a fi unul din marii pianiști ai generației sale.

Simfonia în mi minor de Brahms, cu care s-a încheiat concertul, a avut darul să ne readucă în sferele de încântare sufletească. Pasionat în prima parte, visător în Adagio, scânteietor în Scherzo, pentru a deveni tumultos în admirabila passacaglie ce încheie această minunată Simfonie, Charles Münch a contopit întreaga orchestră într-un singur executant.

L-am ascultat deunăzi dirijând Concertul branderburghez numărul 3 în sol major de Bach, cum rar mi-a fost dat să-l aud. Credeți că dirija poate Filarmonica din Berlin? Nicidecum: era un concert dat de elevii Școalei normale din Paris!

Cu sobrietatea unui artist, ce este sigur de mijloacele sale expresive, Münch reușește să obțină maximum de expresie cu minimum de gesturi.

Felicit direcțiunea Școalei Normale de Muzică din Paris pentru fericita inițiativă ce-a avut, oferind lui Charles Münch locul ce i se cuvine, alături de Nadia Boulanger și de Alfred Cortot.