image

În căutarea înregistrărilor pierdute ale lui Dinu Lipatti

Eram adolescent când, în anii 1980, l-am descoperit pe Lipatti și, ca mulți alții, mi-aș fi dorit ca înregistrările disponibile să fie mai numeroase decât cele câteva ore editate de EMI și Electrecord; iar când am auzit incredibila interpretare dată de Lipatti „Alboradei del gracioso” a lui Ravel mi-am dat seama că existau unele dimensiuni ale artei sale pe care nu le-ai fi putut bănui ascultând doar acel repertoriu limitat pe care-l ofereau înregistrările de studio: Dinu Lipatti nu fusese întotdeauna un pianist bolnav, el era și un virtuoz de mare forță și de o ultra-rafinată muzicalitate.

Biografia / Scrieri / Studii




Lectura unui eseu scris de Madeleine Lipatti după moartea soțului său, în care povestea cum acesta cântase Sonata „Waldstein” de Beethoven în cadrul transmisiunii radio prin care a ajuns la noi discul cu Sonata nr. 3 de Enescu, m-a intrigat: unde, unde era acea înregistrare? Sigur există pe undeva, mi-am spus. Așa că în 1988, la vârsta de 18 ani, mi-am început munca de excavare a înregistrărilor dispărute ale lui Dinu Lipatti. Și dacă banda cu sonata lui Beethoven nu a fost găsită, au ieșit la iveală multe altele, astfel că, sunt bucuros s-o pot spune, discografia Lipatti este astăzi mai extinsă decât înainte. Și sunt convins că va continua să crească!

Unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost să intru în contact cu International Piano Archives din Maryland;  am primit de la ei un răspuns afirmativ – aveau într-adevăr copii ale unor imprimări de probă pe care Lipatti le făcuse la Paris, în 1936, și la București, în 1941. Mi-au trimis curând un exemplar și după ce am ascultat acea înregistrare nu mi-a venit să cred că nu fusese încă pusă pe piață – ce Brahms liric, ce fabulos „Dans al piticilor” de Liszt, în care parcă îi vezi pe gnomi cum dansează!

Am descoperit apoi, în 1989, la Südwestrundfunk din Baden-Baden, o înregistrare cu Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Bártok. Caseta trimisă prin poștă s-a pierdut, așa că în vara următoare m-am dus eu însumi la radiodifuziunea din orașul german. Se simte în acest Bártok că starea de sănătate a lui Lipatti era mai șubredă, cântul pianistului este însă în continuare de o incredibilă forță. Le-am prezentat înregistrarea celor de la sediul EMI din Londra – considerând că nu este demnă de memoria lui Lipatti, au preferat să nu o facă publică.

În 1991, am dat, din întâmplare, peste un Lipatti cu „La leggierreza” de Liszt. Mă aflam la National Sound Archives din Londra – astăzi parte a British Library – și m-am gândit, sub inspirația momentului, să mă uit atent în dulapul cu fișe (metoda de căutare din era pre-digitală…) după lucrări interpretate de Lipatti, gândindu-mă că, poate, nu fuseseră toate foarte bine fișate.  A fost o idee bună, pentru că am găsit astfel, sub eticheta „Liszt”, pe o bandă tip 101W, studiul „La leggierezza”, care s-a dovedit a fi nu ceea ce credeam eu, anume versiunea EMI din 1946, pierdută, ci o cu totul altă imprimare, preluată dintr-o transmisiune BBC din 1947. Și aici interpretarea lui Lipatti este absolut magică, arătându-ne tehnica sa perfectă și ingeniozitatea de care a dat dovadă atunci când a ajustat ușor tempoul pentru a crea un efect aproape hipnotic în unele pasaje.

Tot în 1991, Grigore Bărgăuanu, biograful lui Lipatti, mi-a spus că un colecționar din Elveția se afla în posesia unor discuri de vinil cu Concertul nr. 1 de Liszt. Un an mai târziu l-am vizitat pe dr. Marc Gertsch la Berna, făcându-i cunoștință cu Werner Unger, colegul meu din Germania care se ocupă cu arhivarea de înregistrări. Gertsch a fost de acord să-i ofere lui Unger acces la arhiva sa personală; am putut transfera astfel acele imprimări, ele devenind baza pe care a fost conceput dublul CD „Lipatti – Les Inédits” din 1994: înregistrările uzate (una din ele chiar pe un disc spart) ale Concertului nr. 1 de Liszt au fost remasterizate, oferind melomanilor întâlnirea cu o muzică spectaculoasă din punct de vedere interpretativ și tehnic.

O altă bandă aflată în posesia lui Gertsch era cea cu Concertul nr. 1 de Chopin interpretat de Lipatti la Zürich în 1950. Remasterizarea EMI din 1981 era destul de proastă, așa încât Werner și cu mine am decis să încercăm și noi să curățăm banda originală, iar rezultatul, de o calitate net superioară celei existente pe piață, a fost lansat în 2000. Tot în colecția lui Gertsch se mai afla o bandă care părea că ar fi fost tăiată din banda master a transmisiunii radio a amintitului concertul de Chopin; secțiunea cu pricina conținea un extras de 3 minute din partea a doua a lucrării ca și cele două studii de Chopin pe care Lipatti le cântase după pauză, iar înregistrarea era la un nivel excepțional al calității sonore – chiar, pot afirma, la cel mai înalt, de până acum. Și această înregistrare a fost scoasă pe piață, în 1994.

A venit apoi și anul 2000; Werner și cu mine ne pregăteam să marcăm împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Lipatti și, luând legătura cu EMI pentru a vedea ce planificaseră ei în acest sens, am aflat că nu se gândiseră la comemorarea evenimentului. „Ce ne propuneți?” au întrebat, iar eu le-am sugerat compilația concepută în 1991: Concertul în re minor de Bach în aranjamentul lui Busoni, Concertul nr. 1 de Liszt și Concertul nr. 3 de Bártok, trei lucrări cu pian solo acoperind trei perioade repertoriale distincte.  Ca o paranteză, înregistrarea Bach-Busoni se aflase în posesia lui Gregor Benko de la International Piano Archives, care o obținuse, oferind ceva la schimb, de la un colecționar elvețian, în 1973. Benko nu știuse că Lipatti mai cântase în cadrul aceleiași transmisiuni și Concertul în Sol de Ravel – și din nefericire, imprimarea respectivă nu a fost găsită. Și tot ca o paranteză, Concertul nr. 3 de Bártok interpretat de Lipatti a putut fi ascultat pentru prima dată integral abia atunci, în 2000:  Paul Sacher, dirijorul cu care colaborase pianistul și care, în urmă cu șase ani, nu acceptase să fie scoasă pe piață decât partea a doua a lucrării, se stinsese din viață. Pentru a reveni, EMI a fost de acord cu propunerea mea și sunt extrem de bucuros că aceste trei concerte fac acum parte din discografia oficială EMI Lipatti și oferă o perspectivă mai largă asupra artei sale interpretative și pianistice.

În primul deceniu al noului mileniu s-ar fi părut că investigațiile ajunseseră într-un punct mort, până într-o zi când mi-am dat seama că internetul mi-ar putea fi util în a localiza alte câteva piese lipsă ale acestui puzzle. Descoperisem deja, în colecția lui Gertsch, două dintre cele șase discuri de 78 de rotații pe minut pe care Lipatti le imprimase cu bunul său prieten violoncelistul Antonio Janigro în 1947. Mai aflasem de la Elisabeth Schwarzkopf, în 1990, că înregistrările de probă făcute de Walter Legge, producătorul lui Lipatti, fuseseră recuperate de un colecționar care nu voia cu nici un chip să se despartă de ele. Astfel, în 2008, m-am folosit de internet pentru a da de urma fiicei lui Janigro; am aflat că locuia la Milano, am rugat un prieten de acolo, vorbitor de italiană, să-i spună de mine, iar ea m-a pus apoi în legătură cu un student și prieten al lui Janigro din Germania. Foarte curând am primit prin poștă cinci din cele șase înregistrări făcute de Lipatti și Janigro, între care și prima parte din Sonata nr. 3 pentru violoncel și pian de Beethoven – în fapt, cea dintâi imprimare Beethoven pe care o avem cu Lipatti.

Odată cu pregătirea filmului dedicat de Philippe Roger în 2010 ultimului recital al lui Lipattiau au ieșit la iveală atât o serie de fotografii ale pianistului în sala de concert de la Besançon (făcute nu doar de Michel Meusy, fotograful local, ci și de către alți autori) cât și extrase audio din acel recital, necunoscute până atunci. Discul LP este celebru pentru faptul că include improvizațiile lui Lipatti înainte de a ataca partita de Bach sau sonata de Mozart – un lucru pe care foarte puțini pianiști din generația sa îl făceau – totuși pe el nu figurează momentele în care Lipatti se încălzea pregătind piesele de Schubert și Chopin… și cât de frumoase sunt aceste arpegii, mai ales cele care îl preced pe Schubert!

De fapt piesa lui Schubert a însemnat și revelarea unui mister – petrecută chiar foarte recent, anume anul acesta. Aflat în vizită la Werner Unger și trecând în revistă câteva materiale din arhiva lui Gertsch (stins din viață în 2014) care nu fuseseră încă prelucrate de colegul meu, am dat peste un disc cu Impromptu-ul în Sol bemol major de Schubert cântat la Radiodifuziunea franceză. Descoperirea s-a dovedit importantă, pentru că pe acel disc auzea o notă greșită – ori ea nu se găsea nici în banda cu transmisiunea concertului, nici în discul de pe piață. Cu ajutorul unor teste pe computer am aflat că în Impromptu-ul „oficial” pasajul respectiv este de fapt duplicarea unui pasaj identic care apare mai târziu în partitură și pe care Lipatti îl interpretase, de acea dată, corect. Totuși prezența notei false ne ajută, acum mai mult ca oricând grație sunetului extrem de intens al acestei versiune nemasterizate, să ne dăm seama de latura umană a interpretării miraculoase a lui Lipatti.

În aceeași colecție Gertsch am descoperit vara trecută și câte două versiuni din Concertul nr.  3 de Bártok și din Concertino de Lipatti, fiecare pe discuri de 78 de rotații pe minut și LP făcute la comandă, copiate în 1954 pentru uzul personal al soției lui Lipatti, Madeleine. Deși încă nu am făcut toate verificările, Werner și cu mine credem că acest Concertino, înregistrat tot sub bagheta lui Paul Sacher, la Südwestrundfunk din Baden-Baden, este altul decât cel de pe discul Les Inédits – mai ales că știm acum că Lipatti a cântat cele două lucrări concertante în cadrul unei singure transmisiuni radio, în 30 mai 1947, la Baden-Baden.

Am găsit apoi și o copie a discului LP master făcut de Radiodifuziunea din Berna în 1943, și avem așadar Sonata nr. 3 de Enescu (pe care, de altfel, EMI a scos-o pe piață la o înălțime sonoră greșită); din nefericire însă Sonata Waldstein de Beethoven, care fusese interpretată în cadrul aceleiași transmisii, rămâne la fel de evazivă…

Am mai descoperit alte trei imprimări EMI de probă: coralul „Ich ruf’ zu Dir, Herr Jesu Christ” de Bach-Busoni, coralul „Jesu bleibet meine Freude” de Bach-Hess și o bucată din concertul de Grieg, etichetele arătându-ne că sunt, fiecare, versiuni diferite de cele comerciale. De un interes aparte este „Jesu bleibet meine Freude”: Lipatti l-a imprimat de mai multe ori de-a lungul timpului și abia ultima variantă l-a mulțumit pe deplin, mie însă mi se pare că versiunea descoperită de noi, una din multele interpretate pe parcursul lui 1950, este mai bună decât cea pe care o cunoaștem de pe disc…

Avem și o veste extraordinară, datorată concretizării unui proiect la care lucrăm de șapte ani încoace și care vă va oferi întâlnirea cu o serie de înregistrări cu un statut special. Este vorba de imprimări făcute de Lipatti în cadru privat, în colaborare cu casa de discuri al cărei nume apare și în colecția soției lui Lipatti. Ne-au trebuit ani de zile să putem obține înregistrările, provenind inițial din Geneva, de la proprietarul lor din New York. Dacă, din nefericire, unele din aceste discuri (multe cu etichete scrise și semnate de Lipatti însuși) sunt atât de deteriorate încât nu le-am putut asculta, am reușit totuși să recuperăm 15 minute de material, cuprinzând lucrări de Brahms și o sonată de Scarlatti complet noi în discografia Lipatti. Lansarea acestor înregistrări este programată pentru 2016, într-o compilație sub titlul „Landmarks of Recorded Pianism” editată de casa Marston Records. Cred că va fi un moment extrem de important pentru fanii lui Lipatti și pentru pianistica internațională!

Mulțumesc încă o dată pentru ocazia de a susține această prezentare – îmi iau acum rămas bun de la dumneavoastră invitându-vă să ne mai bucurăm câteva clipe de compania marelui Dinu Lipatti.


 

Traducere în limba română de
Maria Monica Bojin