Romeo Alexandrescu despre Lipatti în recital la Ateneu
Cronică apărută în Universul literar, București, 3 mai 1941
“Fiecare manifestare a domniei sale aduce de aceea cu sine și întrebarea firească pe care oricine l-a urmărit, în superioara carieră timpurie susținută până acum, trebuie să și-o pună cu privire la posibilitățile imediate de dezvoltare pe care le mai poate găsi când treapta realizărilor domniei sale s-a putut situa de la început atât de sus.”
"Fiecare manifestare a domniei sale aduce de
aceea cu sine și întrebarea firească pe care oricine l-a urmărit, în superioara
carieră timpurie susținută până acum, trebuie să și-o pună cu privire la
posibilitățile imediate de dezvoltare pe care le mai poate găsi când treapta
realizărilor domniei sale s-a putut situa de la început atât de sus. Totuși, de
repetate ori Dinu Lipatti a dovedit că pentru un adevărat artist nu există
primejde de închistare, oricât de devreme ar fi înfrânt rigorile unei măiestrii
și că în artă se poate merge întotdeauna mai departe. Nu cred însă că vreodată
un vreodată un concert al domniei sale să fi însemnat o atât de fundamentală
liberare de elementul material, o atât de categorică tranziție în înaintarea
concepției și aportului spiritual propriu în interpretare, ca aceea exprimată
în ultimul său concert de la Ateneu. Niciodată elementul mecanic n-a fost mai
fericit subordonat, mai discret topit în expresia lăuntrică a celor cântate, ca
în acest concert. Se poate afirma de aceea că Dinu Lipatti a trecut într-o fază
foarte însemnată a mărturisirii personalității, a pătrunderii în intimitatea
expresivă a artei sale[…] Indiferent, ca întotdeauna oricărui efect de
, Dinu Lipatti și-a ales un program nu numai
esențialmente muzical, dar uneori cuprinzând pagini de prezentare formală
elementară, lucrări tehnicește destul de simple, ceea ce nu este de fel o
cădere pentru un concertist, dar un lux pe care nu și-l poate îngădui decât un
veritabil artist, al cărui apanaj este tocmai acela de a desprinde poezia și
emoția, independent de impresia tare a unor prestidigitații. Astfel au fost
cele două Impromptu-uri de Schubert, primul, adevărat <
> de pătrunzătoare sensibilitate, murmurat de pianist
cu despus de delicată simțire și în denulturată reculegere. Tot astfel, cu
piesele de Chopin cizelate cu măiestrită grație…”