"Fiecare manifestare a domniei sale aduce de aceea cu sine și întrebarea firească pe care oricine l-a urmărit, în superioara carieră timpurie susținută până acum, trebuie să și-o pună cu privire la posibilitățile imediate de dezvoltare pe care le mai poate găsi când treapta realizărilor domniei sale s-a putut situa de la început atât de sus. Totuși, de repetate ori Dinu Lipatti a dovedit că pentru un adevărat artist nu există primejde de închistare, oricât de devreme ar fi înfrânt rigorile unei măiestrii și că în artă se poate merge întotdeauna mai departe. Nu cred însă că vreodată un vreodată un concert al domniei sale să fi însemnat o atât de fundamentală liberare de elementul material, o atât de categorică tranziție în înaintarea concepției și aportului spiritual propriu în interpretare, ca aceea exprimată în ultimul său concert de la Ateneu. Niciodată elementul mecanic n-a fost mai fericit subordonat, mai discret topit în expresia lăuntrică a celor cântate, ca în acest concert. Se poate afirma de aceea că Dinu Lipatti a trecut într-o fază foarte însemnată a mărturisirii personalității, a pătrunderii în intimitatea expresivă a artei sale[…] Indiferent, ca întotdeauna oricărui efect de , Dinu Lipatti și-a ales un program nu numai esențialmente muzical, dar uneori cuprinzând pagini de prezentare formală elementară, lucrări tehnicește destul de simple, ceea ce nu este de fel o cădere pentru un concertist, dar un lux pe care nu și-l poate îngădui decât un veritabil artist, al cărui apanaj este tocmai acela de a desprinde poezia și emoția, independent de impresia tare a unor prestidigitații. Astfel au fost cele două Impromptu-uri de Schubert, primul, adevărat < > de pătrunzătoare sensibilitate, murmurat de pianist cu despus de delicată simțire și în denulturată reculegere. Tot astfel, cu piesele de Chopin cizelate cu măiestrită grație…”