Emanoil Ciomac despre Lipatti și anturajul care nu este întotdeauna benefic pentru un artist

În Timpul, București, 30 aprilie 1941:
“E un pianist de mare clasă. Poate singurul de clasă internațională pe care îl avem. Suntem în drept să fim pretențioși cu d-sa când îl punem pe planul acesta…”

„De câte ori < > părăsește cuibul pentru a zbura tot mai sus și departe, performanțele lui sunt glorificate parcă de corul fermecător al unor păsări măiestre din triburile familiale, care uită că < > a ajuns un adevărat zburător, care nu mai are nevoie de admirația lipsită de orice simț critic, de acest gen de încurajare, mai mult inoportună și chiar dăunătoare…Deci, să încetăm a-l privi pe Dinu Lipatti ca pe un școlar ce face miracole. Dimpotrivă, e o natură autentică ajunsă la pragul bărbăției, care se afirmă normal și serios și merită să fie prețuită cu seriozitate. E un pianist de mare clasă. Poate singurul de clasă internațională pe care îl avem. Suntem în drept să fim pretențioși cu d-sa când îl punem pe planul acesta…”