image

Lipatti despre...

Biografia


Despre violonistul Carl Flesch, într-o scrisoare adresată Floricăi Musicescu în 23 decembrie 1943
Am făcut muzică împreună. Are 70 de ani, este în plină vigoare și are un caracter admirabil.

Despre activitatea sa pedagogică în cadrul Conservatorului de Muzică de la Geneva într-o scrisoare adresată fostei sale profesoare, Florica Musicescu în 22 aprilie 1946:
Am convingerea că sunt un pedagog prost, căci propun în loc de a impune (nu poți să-ți schimbi natura!) și asta nu dă rezultat decât cu elevii rari, care-și înțeleg interesul și mă urmează. Și apoi... n-am vocație.

Adesea mă gândesc cu melancolie la diminețile acestea pierdute pentru mine pe care le petrec să-ndrept ființe care n-au nimic comun cu muzica în majoritatea cazurilor. Iar viața este prea scurtă pentru a o cheltui astfel. Așa că, respectându-mi angajamentul luat în clipe grele pentru mine, voi duce această clasă până la examenul din iunie 1947 iar după aceea îmi voi regăsi libertatea spre marea dezamăgire a celor care speră să mă vadă mereu acolo. În primul an am avut douăzeci de elevi, în al doilea cincisprezece, acum doisprezece și nici în toamnă, sper, nu voi avea mai mulți. Din contră, concertele cresc în sens invers.

Ulterior însă, va mărturisi în cadrul unui interviu acordat lui Franz Walter pentru Radio-Sottens că
A da lecții înseamnă de multe ori a le primi.

Despre întâlnirea cu dirijorul Arturo Toscanini, moment relatat într-o scrisoare adresată în august 1946 Floricăi Musicescu
Cele 10 zile petrecute la Milano au fost o baie binefăcătoare de muzică, de încurajare, de dorință de lucru. Toscanini care, prin extraordinar, nu m-a intimidat câtuși de puțin, a fost tot timpul extrem de binevoitor cu mine. Întâlnindu-l în ajunul primei mele repetiții la Scala, l-am rugat să mă asculte și să-mi facă o critică severă, dorință la care a binevoit să subscrie cu multe voie bună. Votto, dirijorul ce m-a acompaniat, a făcut tot ce i-a stat în putință să mă acopere, prin dublarea corzilor și scoaterea capacului pianului sub pretext că nu poate dirija în spatele instrumentului. Madeleine era dezolată iar eu l-am reclamat la Toscanini care a redus orchestra pe jumătate și a repus capacul la pian.

După prima repetiție, Toscanini m-a felicitat și mi-a spus: Enfin, voila du Chopin sans caprices, avec le rubato que j'aime, dire que la plupart des musiciens veulent être des compositeurs dans la composition des autres [...]

Timp de o săptămână am fost de două ori pe zi la Scala, ascunși în lojile cele mai întunecoase și ascultând cu cea mai mare încordare. A transformat sub ochii noștri o orchestră de rangul II în aproape una de clasă mondială și nimic nu poate fi mai pasionant decât această luptă fără răgaz de a domina materia brută [...] Și cu atât mai mult m-am bucurat regăsind în anumite clipe felul de a gândi, de a simți și de a dirija al iubitului nostru Enescu, cu care Toscanini e atât de înrudit muzicalicește și pe care îl aprecia ca fiind le plus grand musicien européen.

Despre Bela Bartok, într-o scrisoare din 30 martie 1947 adresată Floricăi Musicescu
Cred că nu mă înșel considerând pe Bartok ca singurul și adevăratul mare, foarte mare compozitor al epocii noastre.

Despre Concertul op. 54 de Robert Schumann, tot într-o scrisoare adresată Floricăi Musicescu în 1 ianuarie 1948
Acum Columbia vrea [...] să înregistreze în aprilie Schumann (pe care l-am lucrat în vara lui 1945) cu Karajan la pupitru. Dacă această întâlnire mă entuziasmează, după cum cred că vă dați seama, concertul mă sperie puțin. Mi-e teamă că sunt prea puțin schumannian, nu credeți că ar fi o mare greșeală? Știu foarte bine că, dată fiind situația mea actuală, la Columbia pot oricând să refuz gravarea acestui concert dacă nu mă satisface.

Dar n-ar fi mai bine să spun Nu înainte de al înregistra? Tehnic îl cunosc, din punct de vedere muzical îl iubesc profund dar nu l-am cântat niciodată în public. Ai dreptul să înregistrezi o lucrare în aceste condiții? Mi-e teamă că nu. Și apoi, mi-ați spus odată aceste cuvinte: Nu cânta muzica pe care o iubești, cântă mai degrabă muzica care te iubește. Oare Schumann mă iubește, iată întrebarea?

Despre compozitorul și dirijorul Igor Markevitch în scrisoarea adresată în 21 martie 1948 Floricăi Musicescu:
Igor Markevitch, compozitorul devenit după război un magnific șef de orchestră, a avut un adevărat triumf în Elveția iar noi suntem fericiți că l-am cunoscut atât de bine în ultimul timp și că vom putea lucra în stagiunea viitoare împreună. Este un muzician remarcabil și va face o carieră remarcabilă, dacă sănătatea îi va permite.

În 31 octombrie 1948 îi scria Floricăi Musicescu despre beneficiile suferinței sale
Am impresia că în timpul bolii am câștigat în sensibilitate în așa măsură că nu o regret dar din punct de vedere fizic sunt foarte slăbit, vai, de-a binelea...

Despre mesajul autentic al partiturii într-o scrisoare adresată criticului elvețian Aloys Mooser, citată în volumul In memoriam Dinu Lipatti
Cum să faci ca să nu te îndepărtezi de textul operei pe care o interpretezi? Cum să faci ca să nu te lași pe nesimțite în voia unor licențe ușoare, care, treptat, fără să-ți dai seama chiar, devin cu timpul abateri de neiertat?

Pentru aceasta nu există decât un singur mijloc: să reîncepi mereu, uitând tot ce ai făcut mai înainte: frazare, accent, nuanță dinamică și mișcare și să consideri textul ca și cum nu l-ai fi văzut niciodată. Căci, negreșit, o frazare tinde să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce a fost inițial: un accent, o nuanță capătă o importanță pe care nu voiam deloc să le-o dăm la început, contururile unui ritm se estompează.... și denaturările se agravează cu timpul...

Datoriile interpretului față de opera muzicală, într-o scrisoare adresată unui tânăr pianist din Africa de Sud, epistolă citată în volumul In memoriam Dinu Lipatti
Adevărata și singura noastră religie, unicul nostru punct de sprijin, de nezdruncinat este textul scris. Nu trebuie niciodată să greșim față de acest text, ca și cum nu ne-am dat seama de acțiunile noastre la acest capitol, în fiecare zi în fața unor judecători implacabili.
Dat fiind acest tribunal suprem pe care îl instituim de bună voie pentru a proteja ceea ce noi considerăm credința noastră, evanghelia noastră – textul scris, trebuie să-l studiem, să-l asimilăm, să-l confruntăm cu mai multe ediții, pentru ca în cele din urmă să punem în lumină acea imagine care corespunde cu cea mai mare fidelitate gândirii inițiale.


Odată acest lucru bine stabilit, nu trebuie să uităm că acest text, ca să-și trăiască propia lui viață, trebuie să capete propria noastră viață și întocmai unei construcții va trebui să adăugăm pe temelia de beton a scrupulozității noastre față de tect tot ceea ce are nevoie o casă pentru a fi terminată, adică avântul inimii noastre, spontaneitatea, libertatea, diversitatea sentimentelor etc.
Casella spune undeva că nu trebuie respectate capodoperele, ci iubite, căci se respectă numai lucrurile moarte iar capodopera este un lucru veșnic viu.

Majoritatea virtuozilor nu reușesc să fuzioneze în interpretările lor cele două atitudini fundamentale citate mai sus; ei cântă sau exact ceea ce este scris, dar cu niciun aport personal (și în acest caz părăsim concertul uneori uimiți dar niciodată fericiți) sau iau opera ca un pretext pentru a-și exterioriza propria fantezie și, nesocotind indicațiile autorului, neglijează total adevăratul sens pe care acesta l-a dat muzicii sale, folosind în execuția lor, alandala, elanul inimii lor, spontaneitatea, diversitatea sentimentelor etc., care în acest caz, departe de a mobila în mod avantajos casa, nu fac decât să desfigureze iremediabil opera, deoarece interpretarea astfel concepută nu are nicio bază de plecare sănătoasă...